Bradul de Crăciun la MBK Mall

Viaţa Thailandei este cel puţin paradoxală şi ameţitor de dihotomică: pe de-o parte, şosele şi autostrăzi ca în Germania, pe de alta canale şerpuitoare şi pestilenţiale ce spintecă oraşul în două; o dorinţă şi o voinţă de a se moderniza aproape dureroase, alături de un devotament medieval faţă de monarhie şi (mai ales) de monarh; mall-uri spectaculoase, ameţitor de moderne şi agrementate cu tot ce poate fi mai „latest fashion” la numai câteva străzi distanţă de pătura întinsă pe trotuar unde un bătrân matusalemic (şi ştirb) vinde… proteze dentare la mâna a doua; tren suspendat de mare viteză care uneşte cele mai îndepărtate puncte ale oraşului şi… tuk-tuk-uri.

Trenul suspendat; tuk-tuk în dreapta jos

Dacă m-ar întreba cineva care este primul lucru care-mi vine în minte când mă gândesc la Asia (un fel de top-of-mind din advertising), cred că n-aş ezita să spun că este tuk-tuk-ul.  Pentru cei care nu ştiu, un tuk-tuk este o motocicletă/motoretă/moped de care se agaţă un fel de cutie pe două roţi, cu acoperiş şi două banchete poziţionate faţă-n faţă.  După posibilităţi şi fantezie, cutia poate fi decorată cu orice: clopoţei, valtrapuri, baldachine, franjuri, amulete şi flori.  Este un vehicol omniprezent pe străzile Asiei, nu pare să se supună regulilor obişnuite de circulaţie, se strecoară prin traficul dement ca o cobră atinsă de nebunie, iar preţul cursei este negociabil dincolo de orice imaginaţie.

Dacă vrei să guşti din plin spectacolul străzii şi dacă eşti bun prieten cu adrenalina, în loc să iei un taxi cu aparat de marcat şi aer condiţionat, tocmeşti un şofer de tuk-tuk.  De cele mai multe ori, se va oferi să-ţi stea la dispoziţie toată ziua, pentru o sumă cu totul şi cu totul incredibilă: 200-300 de baht, adică 6-9 dolari americani.  De banii ăştia te descâlceşte din labirintul de străduţe pe care se găsesc templele la care vrei să ajungi, te aşteaptă răbdător la ieşirea din templu sau restaurant, îţi răspunde la întrebări cu multă bunăvoinţă într-o enlgeză numai de el înţeleasă, îţi oferă senzaţii tari în traficul şi aşa aberant (în Thailanda, ca şi în Anglia, dreapta e pe stânga) şi te aduce înapoi la hotel când mai ai puţin şi cazi din picioare de oboseală.  E drept că există şi un dezavantaj (deşi femeile ar putea să nu-l resimtă chiar atât de acut): fiecare asemenea şofer face măcar o oprire la un magazin de bijuterii (de cele mai multe ori), sau de suveniruri.  Am întrebat mult în dreapta şi-n stânga până ne-am dumirit care e explicaţia: dacă duce clienţi, şoferul capătă de la patron bonuri de benzină sau motorină, care-i permit să îşi practice mai departe meseria.  Nu eşti obligat să cumperi, e de ajuns să stai măcar un sfert de oră şi să manifeşti un interes moderat.  Pe de altă parte, se poate întâmpla să nimereşti într-un loc interesant, unde să-ţi faci rapid cumpărăturile de suveniruri şi să scapi de grija lor cu minimum de cheltuială şi de bătaie de cap – cum ni s-a întâmplat nouă.

Bang Pa-in, pavilionul de pe lac

La primul „obiectiv” despre care vreau să vă povestesc n-am ajuns cu un tuk-tuk, ci cu un autocar.  Nesemnificativ lucru, pentru că în jurul palatului Bang Pa-In era plin de tuk-tuk-uri… nicăieri în Asia nu eşti la mai mult de un pocnet din degete distanţă de ele.  Palatul este la vreo 60 de kilometri de Bangkok şi reprezintă palatul de vară al regilor thailandezi.  Numele lui este legat, ca nenumărate alte lucruri din Thailanda, de domnia regelui Mongkut (ţineţi minte, Rama IV din Anna şi Regele), care l-a renovat pe la mijlocul anilor 1800, după ce fusese lăsat multă vreme în paragină.  Fiul lui, Chulalongkorn, l-a îmbogăţit şi l-a adus în forma sa de azi.  Pentru că actualul cuplu regal îl vizitează rar, palatul e la dispoziţia turiştilor.

Contrastul dintre stiluri

Să juri că eşti la St Petersburg...

Pavilionul chinezesc, Phra Thinang Wehat Chamrun

Cu toate că este situat într-un parc imens şi extrem de frumos şi bine îngrijit (am ajuns acolo în ajunul zilei de naştere a regelui, poate şi din cauza asta totul era atât de impecabil), complexul de clădiri e un talmeş-balmeş de stiluri. Thailandezii sunt extrem de mândri de locul ăsta, şi nu contenesc să scoată în evidenţă influenţa occidentală.  Pentru mine, „occidental” după definiţia lor, ar fi fost cu mult mai plăcut să văd stilul thailandez în acţiune – că doar dacă voiam să văd statui de marmură în stil antic grecesc mă duceam la Atena…  În fine, Bang Pa-in este probabil pentru thailandezi un simbol al deschiderii către lume şi al modernizării ţării, şi merită reţinut în acest spirit.  Pe dinăuntru n-am văzut decât Phra Thinang Wehat Chamrun, un pavilion în stil chinezesc, dăruit regelui de supuşii săi de origine chineză.  Splendid, comparabil ca graţie şi eleganţă a arhitecturii cu pavilioanele din Oraşul Interzis din Beijing.  Din păcate, fotografiatul interzis…

Ayutthaya

Ayutthaya

Ayutthaya

Vizita la Bang Pa-in se combină de obicei cu o vizită la Ayutthaya, vechea capitală a regatului, distrusă în 1767 de armata birmaneză.  Ceea ce s-a mai păstrat până astăzi Parcul Istoric Ayutthaya, zonă intrată în patrimoniul UNESCO de vreo 30 de ani.  Ca să vă faceţi o idee, se spune că pe la 1700 oraşul avea aproape un milion de locuitori – când Parisul avea 515 000, iar Londra cam 600 000.  Extrem de interesantă vizită, dacă eşti interesat de istorie şi de temple.  Cum istoria o puteţi citi din cărţi, iar ruine de temple o să vă arăt, infinit mai frumoase, de la Angkor Wat, nu intru în detalii…

Înapoi în Bangkok şi la prietenii noştri cu tuk-tuk.  Tur de-o zi, pe care nu recomand nimănui să-l repete dacă nu are antrenament serios: Grand Palace şi Buddha de Smarald, Wat Arun (Templul Zorilor), Wat Pho (Buddha lungit), Wat Rachapradit (Templul de Marmură).  Dărâmător… dar extrem de frumos.

Wat Phra Kaeo

Wat Phra Keow

Palatul propriu-zis

Grand Palace nu mai e de aproape un secol reşedinţa regală a Thailandei, dar continuă să fie un simbol puternic al regalităţii.  Timp de 150 de ani a adăpostit întreaga familie regală (femeile şi băieţii mici în curtea interioară, închisă şi azi publicului) şi o parte a guvernului (în curtea exterioară).  Palatul regal în sine este doar una din numeroasele clădiri din incintă – şi este încă un paradox.  Peste un palat cu o  arhitectură categoric europeană se sumeţeşte un acoperiş extrem de thailandez!  Efectul nu deranjează, e mai degrabă simpatic – dar îţi pune creierii pe bigudiuri, la fel ca şi Bang Pa-In.

Wat Phra Kaeo, cel mai sfânt templu al Thailandei, se găseşte în colţul curţii exterioare a complexului şi adăposteşte statuia lui Buddha de Smarald.  Pentru ochii unui ne-budist, statuia nu este deloc impresionantă: are vreo 45 de centimetri înălţime, este sculptată în jadeită şi nicidecum în smarald, şi pare pierdută în vârful postamentului pe care e cocoţată.  Pentru budişti însă, micuţa statuie este întruchiparea unei legende fabuloase, care începe în India în anul 43 înainte de Christos şi trece prin întreaga istorie a regiunii.  Ca să vă faceţi o idee despre importanţa mărunţelului, el este şi în ziua de azi disputat de Thailanda, Laos şi Cambogia, iar însuşi regele Bhumibol vine de două ori pe an să-i schimbe vestimentaţia şi podoabele!

Wat Pho, Buddha alungit

Wat Pho, picioarele lui Buddha

Wat Pho, tălpile lui Buddha

Dacă aveţi curiozităţi legate de masajul thailandez, locul unde vi le puteţi lămuri este Wat Pho.  E doar la o aruncătură de băţ de Buddha de Smarald şi se remarcă prin două lucruri: una din cele mai mari statui ale lui Buddha (46 de metri lungime şi 15 înălţime, acoperită cu foiţă de aur şi decorată cu intarsii de sidef) şi faptul că aici s-a născut masajul tradiţional thailandez.  Una peste alta, în întregul complex sunt peste 1000 de statui ale lui Buddha, unele din ele în poziţii yoga absolut neverosimile…  A, şi să nu uit: masajul thailandez categoric NU este ce vă trece vouă prin minte – este masaj pe bune, şi nu e câtuşi de puţin blând şi delicat!  Cam ca poziţiile alea de yoga…

Wat Rachapradit, Templul de Marmură

Wat Rachabophit

Wat Rachabophit

Din nou destul de aproape de Grand Palace şi unul lângă celălalt sunt alte două temple superbe: Wat Rachapradit şi Wat Rachabophit.  Aţi remarcat probabil că „wat” apare în fiecare nume de templu şi nu e greu de dedus că asta şi înseamnă: templu.  Cealaltă vocabulă recurentă este „racha”, care înseamnă „regal” (derivat probabil din cine ştie ce rădăcină indo-europeană din care a ieşit şi „raja” sau „rajah”; e doar o presupunere, nu am făcut nici un fel de săpături ca să aflu exact).  Prefixul „racha” dintr-un nume indică faptul că locul respectiv se află sub patronajul familiei regale.

Amândouă templele erau minunat de lipsite de turişti, aşa că am putut să ne plimbăm în voie.  Rachapradit se remarcă printr-un ubosot (sala de rugăciune, sala consacrării) superb decorat cu marmură albă şi gri (motiv pentru care i se şi spune Templul de marmură). Rachabophit este singular prin faptul că are o curte circulară şi prin (din nou) uimitoarea diferenţă dintre exteriorul foarte thailandez (pereţii acoperiţi cu plăcuţe de ceramică) şi interiorul aproape gotic.  În vârful pagodei templului se află o sferă în care se păstrează relicve ale lui Buddha.  Fermecător interludiu liniştit în mijlocul unei zile nebune, ambele temple…

Wat Arun, prang central

Wat Arun, terasă mediană

Wat Arun, treptele abrupte

Aproape faţă-n faţă cu Grand Palace, dincolo de fluviu, se ridică poate cel mai emblematic monument al oraşului, Wat Arun sau Templul Zorilor.  Ca tot restul oraşului, Templul Zorilor este şi el destul de nou – construit pe la 1800.  Remarcabil este turnul central al templului (prang), placat cu bucăţi de porţelan în modele incredibile.  Despre originea acestui porţelan am auzit mai multe variante, şi nu reuşesc să aflu care e adevărul.  Povestea mea preferată este că, la momentul când se construia templul, au rămas fără bani pentru decoraţia exterioară, şi s-a făcut apel la populaţia oraşului, care şi-a donat vesela pentru a contribui la construcţie.  Deşi cel mai probabil este că, de fapt, aşa cum spune Wikipedia, porţelanul fusese folosit ca balast pe vasele care veneau din China…  Deşi i se spune Templul Zorilor, pentru că lumina răsăritului dă o nuanţă perlată turnului „tapetat” cu cioburi de porţelan, la apus clădirea face o impresie cel puţin la fel de puternică.  Dacă ajungeţi acolo, faceţi efortul de a urca până la ultima terasă a turnului (urcuşul e incredibil de greu, treptele sunt înguste şi înalte), pentru că panorama merită tot efortul. A, iar statuile chinezeşti pe care le găsiţi de jur-împrejur sunt, fără excepţie, a Kodak moment each!

Somnul drepţilor...

Peste tot o să găsiţi călugări dispuşi să stea de vorbă.  Nu îi ocoliţi, unii dintre ei au lucruri interesante de spus… sau nu.

Chestiuni practice:

Grand Palace: deschis zilnic de la 8:30 la 15:30.  Intrarea: 200 Baht.  Atenţie la ţinută: indiferent de vreme, bărbaţii trebuie să poarte pantaloni lungi şi să aibă mâneci la bluze/cămăşi; femeile trebuie şi ele să fie decent îmbrăcate.

Wat Arun: deschis zilnic de la 8:00 la 17:30.  Am citit că de curând templul a început să perceapă o taxă de 50 Baht vizitatorilor străini – când am fost noi, era gratuit, deci nu bag mâna-n foc.

Wat Pho: deschis între 8:00 şi 17:00, cu pauză de la 12:00 la 13:00.  Intrarea: 20 Baht.  Masajul poate ajunge la 200 Baht pe oră.  Nu se fac programări; se stă pur şi simplu la coadă.  Se pot lua şi lecţii de masaj, dar nu am informaţii precise despre asta.

Wat Rachapradit: deschis între 9:00 şi 19:00.  Intrarea liberă, din câte-mi amintesc.

Wat Rachabophit: deschis între 9:00 şi 18:00.  Intrarea la fel de liberă.

De prin primăvara-toamna lui 2008 am decis că renunţăm la tradiţionala noastră insulă grecească de toamnă pentru o călătorie mai lungă (şi mai costisitoare) către nişte ţări pe care amândoi ne doream să le vedem: Thailanda şi Cambodgia.  Fascinaţi (el) de bucătăria Asiei de sud-est, (eu) de templele de la Angkor, sfârşitul lui noiembrie trebuia să ne prindă într-un avion cu destinaţia Bangkok.

Numai că (nu ştiu dacă vă mai amintiţi) pe 26 noiembrie protestatari paşnici au ocupat aeroportul Suvarnabumi, închizându-l cu desăvârşire traficului.  Ceea ce la început a părut o glumă cu viaţă scurtă s-a prelungit o săptămână – săptămână în mijlocul căreia era programat zborul nostru la Bangkok.  Călătoria noastră începea duminica, era miezul zilei de vineri şi noi tot nu ştiam dacă plecăm sau nu…  Turkish Airlines ne duceau cu vorba, nu voiau nici să ne schimbe destinaţia (eram dispuşi să renunţăm la Bangkok pentru Singapore, cu toate pierderile financiare aferente), nici să ne dea banii înapoi, nici să ne spună ceva concret.  Familia, panicardă ca de obicei, ne suna din sfert în sfert de oră cu rapoarte, întrebări, sfaturi şi rugăminţi fierbinţi de a renunţa la voiaj.  În fine, sâmbătă seara s-a anunţat că se zboară în Thailanda, dar se aterizează pe un aeroport militar, la 150 de kilometri sud-vest de Bangkok, de unde se organizează transportul până în capitală.  Ţuşti la aeroport!

Zbor scurt şi lejer până la Istanbul, layover moderat la turci, zbor lung (10 ore) şi avion relativ gol (cam o treime din locuri ocupate) până la Bangkok.  Uitam să vă spun că în dimineaţa plecării mă izbise o răceală cum de mult nu mai avusesem – febră, robinet nazal deschis la maximum, dureri de cap, vată în creieri, toate cele.  Îmi doream sincer să mor ca să scap de chinuri.  Aşa că locurile libere din avion s-au dovedit mană cerească: m-am ghemuit pe două scaune, înfofolită în pături, şi am reuşit să dorm câte puţin.

Am aterizat – după ce ne-am învârtit vreun sfert de oră pe deasupra aeroportului, împreună cu alte câteva 747 – la U-Tapao.  Am căutat acum aeroportul, şi i se spune „internaţional”, dar vă dau cuvântul meu că anul trecut era listat drept militar.  De altfel, asta se vedea şi cu ochiul liber: locul nu era nicidecum echipat să primească valurile nesfârşite de turişti care-l invadaseră brusc.  Cu toate astea, thailandezii se repliaseră exemplar: se organizaseră puncte de control paşapoarte, servicii de încărcare-descărcare bagaje, puncte de prim ajutor şi chiar de distribuire gratuită a apei potabile.  Primul contact cu spiritul antreprenorial thailandez: birourile de transport către Bangkok apăruseră ca ciupercile după ploaie, oferind de la autobuze la… trotinete, cred.  Uluitoare mobilizare în 24 de ore!

Autostrăzi

În fine: urcat în autocar, drum de vreo 2 ore, ajuns în Bangkok… pe dreapta!  Şoferul nu vorbea boabă de engleză, ceilalţi pasageri erau ne-thailandezi, veselie mare.  Ne-a basculat lângă un centru comercial – norocul nostru, pentru că am gasit un ATM şi am scos nişte bahţi, să avem de taxi.  Oprit taxi, dat adresa, negociat preţul, pornit.  Din locul unde ne-a lăsat autocarul (nici în ziua de azi nu ştiu unde e) şi până la hotelul nostru din Chinatown am facut 45 de minute şi am plătit 3 taxe de autostradă.  Pentru că în Bangkok străzile arată aşa…

Vedere de la etajul 23

Am ajuns, într-un final, la hotel.  Rupţi de oboseală, de jet-lag, de răceală, de tot ce vreţi.  Pentru că scopul călătoriei era, într-o mare măsură, unul turistico-culinar (am voie să-i zic aşa?) şi voiam pieţe, street food, culoare etnică şi aşa mai departe, aleseserăm un hotel din Chinatown, Grand China Princess.  Ca să ne înţelegem de la început, pentru cei care nu au fost în Asia: noţiunile europene de „scump” şi „ieftin” nu au nimic de-a face cu realitatea asiatică.  GCP e un hotel de 5 stele, într-un loc extrem de convenabil din centrul oraşului, unde o cameră ne-a costat cam 75 de dolari americani.  Iar când am ajuns în cameră mi-au trecut toate oboselile, frustrările şi răcelile.  Eram la etajul 23 al clădirii, sus, mult deasupra oraşului, într-o cameră imensă aşezată pe colţ, cu o terasă fabuloasă pe două laturi ale camerei.  La orice hotel european de „stelaj” comparabil, aşa ceva s-ar fi numit „apartament” şi ar fi costat de vreo 6 ori cât aici.  Începea să-mi placă Asia asta!

Casă pe canal

Stradîn în Chinatown

Chinatown

A doua zi, pe lumină, am început să mă uit în jurul meu şi să încerc să-mi pun gândurile în ordine.  Primul lucru care te loveşte în plex este senzaţia de furnicar uman pe care ţi-o dau străzile Bangkok-ului.  Este un carusel uimitor de culori, mirosuri, sunete, care – după cum eşti înclinat din fire – te energizează, te agresează sau doar te năucesc.  A doua impresie care se impune destul de rapid este că între luxul cel mai copleşitor şi sărăcia cea mai abjectă, distanţa e de multe ori de numai un pas.  Pas pe care noi l-am făcut din hotelul nostru ultra-elegant pe strada murdară şi aglomerată.

Chinatown

Magazin de condimente

Chinatown

Chinatown este o nebunie.  Străzile, fie ele late sau înguste, aproape dispar ziua sub numărul uriaş de tarabe care se revarsă din magazine pe trotuar şi – de ce nu – pe carosabil.  Fiecare prăvălie întinde ziua un umbrar sub care îşi aşează marfa şi pe sub care se strecoară trecătorii.  Practic, mergi printre bunurile scoase la vânzare de negustor: parte îngrămădite lângă peretele magazinului, parte sprijinite de gărduleţul de la bordură, totul adăpostit sub umbrarul de pânză.  Tu, european obişnuit cu o oarecare ordine şi cu magazine care nu-şi pun poalele-n cap pe stradă, umbli cu fereală să nu rupi-spargi-dărâmi ceva.  Localnicii par a nu avea nici un fel de reţineri şi vâjâie prin spaţiile astea minuscule cu viteze uimitoare, gesticulând, vorbind şi mâncând.

Ce găseşti în magazine?  Nu-mi trece prin minte nimic pe care să nu-l găseşti…  Haine, bijuterii, veselă, medicamente, pielărie, condimente, carne, încălţăminte, electronice – într-un aparent haos ininteligibil.  Sunt convinsă că există o logică, ba chiar şi o ordine, dar mintea mea n-a reuşit s-o perceapă nici măcar o singură dată.  Ceea ce este, categoric, vina mea.

Chinatown, noaptea

Cina în Chinatown

Fast food în Chinatown

Uitam să pomenesc cea mai importantă componentă a babiloniei: tarabele cu mâncare.  Cine-şi imaginează că occidentul a descoperit conceptul de fast-food se înşeală amarnic.  Asia deţine monopolul în privinţa asta, şi se descurcă admirabil.  Peste tot, printre magazinele „obişnuite”, găseşti cărucioare, tarabe, tricicluri, mese pliante, trotinete şi alte forme imaginabile (plus unele inimaginabile) de suprafeţe plane pe care se prepară, se vinde, se serveşte sau se consumă mâncare.  Nu este însă un loc pentru cei sensibili: cărnuri de toate felurile sunt exhibate fără menajamente, unele din ele în forme foarte recognoscibile (capete şi picioare de porc, raţe şi gâşte spânzurând în cârlige cu gâturile frânte), altele înspăimântător de misterioase.  Igiena este, ca să folosesc un eufemisc, cel puţin precară.  Cu toate acestea noi (aventuroşi până la prostie, după cum o să vă povestesc în episoadele următoare) am mâncat de toate, peste tot, şi n-am avut nici măcar o indigestie.  Ştiu, ştiu, există un Dumnezeu al copiilor şi al nebunilor…

Chinatown

Chinatown

Chinatown

Odată cu lăsarea întunericului, configuraţia străzilor se schimbă dramatic.  E aproape ca şi când ai fi în alt oraş.  Nu o dată ne-am plimbat pe o stradă în timpul zilei, pentru ca seara să nu mai recunoaştem nimic, dar absolut nimic.  Am văzut cu toţii filme americane a căror acţiune se petrece prin vreun Chinatown din LA sau San Francisco: motociclete gonind printre standuri, şerpuind pe străduţe minuscule şi aglomerate, dărâmând eşafodaje de marfă şi târând după ele frânghii cu haine sau steguleţe colorate, traversând prin mijlocul unui magazin cu deschidere la două uliţe, smulgând proptelele cu care negustorii îşi ţin ridicate obloanele metalice.  Ei bine, ce aţi văzut în filme e nimica toată – aici este the real deal!

Chinatown

Chinatown

Seara, obloanele magazinelor se închid peste palma de loc unde se înghesuie marfa nevândută, ce va fi din nou întinsă pe trotuar dis-de-dimineaţă.  Văduvită de culorile negoţului, faţada îşi pierde identitatea.  În dreptul magazinelor închise se aşează tarabele pe roţi unde se găteşte.  Pe ele, într-o etalare neruşinată şi oh, cât de apetisantă, fructe de mare proaspete, peşte şi verdeţuri abia rupte din grădină, culcate pe pat de gheaţă.  Apar din neant măsuţe şi scaune pliante, butelii de aragaz şi wok-uri care au văzut şi zile mai bune.  În alte părţi, se proptesc cărucioare cu plite la care se prăjesc castane, se fac clătite şi numai Dumnezeu ştie ce alte mâncăruri.  Tarabele cu fructe parfumează aerul pe distanţa a doi paşi scurţi, între un curry de fructe de mare şi un pad thai. Bangkok devine un uriaş restaurant în aer liber.

Vânzătoare de fructe

Sfârşitul zilei de muncă

Şi peste tot sunt oameni care muncesc frenetic.  Femeia între două vârste care mi-a vândut un fruct-dragon şi pe care am rugat-o să-mi arate şi cum se mănâncă (a râs de s-a îndoit, dar mi-a făcut pe plac); cei trei bucătari care roboteau la micul lor fast-food cu cinci mese înşirate pe carosabil, unde am fost singurii occidentali şi unde am mâncat o supă thom yum genială şi un stir-fry de scoici cu busuioc şi usturoi pe care mi le amintesc şi azi; multitudinea de oameni săraci, munciţi, anonimi, care ar putea trăi o lună cu banii pe care tu, turistul, îi cheltuieşti pe o noapte de cazare. În Bangkok nu mi s-a întâmplat nici măcar o singură dată ca cineva, după ce a acceptat plata pentru marfa pe care mi-o vindea, să nu-şi împreuneze palmele şi, alături de omniprezentul „sawadee-ka”, să nu-mi zâmbească.

Vlacherna, emblema insulei

Mă gândesc ca, înainte de a mă lăsa dusă de valul frenetic al începutului de an „business”, şi implicit de călătoriile pe care le implică pentru mine lucrul ăsta, să vă povestesc cum a fost în vacanţă.  Din două motive: ca să nu uit cu desăvârşire (la 24 de ore de la întoarcere deja mă simţeam ca şi când n-aş mai fi fost în concediu de un an), şi ca să nu apară alte şi alte locuri care să se îmbulzească în timpul şi spaţiul, dramatic limitate, ale acestui blog.

Ei bine, da: am fost şi în vacanţă!  Credincioşi hotărârii luate acum vreo 4-5 ani, destinaţia noastră de sfârşit de vară a fost o nouă insulă grecească.  Până acum am bifat Creta (favorita nedetronată), Rodos, Santorini şi câteva mai insule mai mici, văzute în vizite de câte o zi, cu plecare de pe cele mari.  Cum Grecia are câteva mii de insule şi insuliţe, e clar ca în decursul vieţii n-o să apucăm să le vedem – dar vom muri străduindu-ne!  Aşa că… anul ăsta, Corfu.

Una din cărţile cele mai iubite ale copilăriei mele a fost „Familia mea şi alte animale”, de Gerald Durrell.  Sătulă de clima insuportabilă a Angliei, familia Durrell (care avea să dea lumii un mare romancier, pe Lawrence, şi un mare naturalist, pe Gerald) porneşte, cu arme şi bagaje, către o lume mai ospitalieră.  La vremea aceea, cu toate că Anglia pierduse Corfu de peste 70 de ani, exista o stranie percepţie cum că, în virtutea anilor de protectorat englez, insula este îmbibată de britanism, şi prin urmare „civilizată”.  Prezumţie care o face pe naiva şi terorizata mamă a celor 4 copii Durrell să suporte viaţa zăpăcită pe care aceştia o duc în Corfu – iar pe cei patru zănatici să se distreze minunat.  Toate aventurile lor sunt povestite, cu un umor delicios, în „Familia mea şi alte animale”.  Mulţi ani după plecarea din Corfu, Gerald Durrell scria: „Copilăria mea în Corfu mi-a modelat viaţa.  Dacă aş avea puterea unui Merlin, aş oferi fiecărui copil darul copilăriei mele”.

Înarmată cu „informaţiile” de la Durrell, am ales Corfu.  Alegere corectă.  Din dorinţa de a avea la îndemână restaurante, biserici şi atracţii turistice, am ales oraşul Corfu.  Alegere greşită pentru cineva care vrea să mai facă şi plajă sau baie în mare.  Am ales hotelul Astron, despre care am citit că e în centrul istoric al oraşlui, la 200 de metri de mare.  Corect totul – dar am scăpat din vedere că „mare” nu înseamnă neapărat „plajă”.  Altfel, minunat amplasament: chiar din spatele hotelului (care este aşezat pe faleză) începe oraşul vechi.

Străduţă din oraşul vechi

Turla bisericii Sf. Spiridon

Foamea de spaţiu

Oraşul vechi s-a dezvoltat în interiorul fortificaţiilor veneţiene, unde fiecare palmă de loc era preţioasă, şi este un labirint de străduţe mici şi întortocheate, pavate cu piatră.  E de un pitoresc inegalabil, cu combinaţia lui de magazine (majoritatea pentru turişti, e drept) şi restaurante, printre care se iţesc biserici.  Acestea din urmă îşi ţin uşile larg deschise până seara târziu, şi preoţii nu par deloc deranjaţi de mareea de turişti în şorturi şi şlapi care, între două cumpărături, se opresc să aprindă o lumânare.  După cum par să convieţuiască în deplină înţelegere şi cu restaurantele care-şi întind mesele până aproape de intrarea sfântului lăcaş…

Bulevardul Liston

Palatul Sf. Mihail şi Gheorghe

Spianada si Fortăreaţa Nouă, văzute din Fortăreaţa Veche

Înspre mare, străduţele converg către o esplanadă largă, numită de localnici Spianada (influenţa veneţiană şi apropierea geografică de Italia se simt în toponimică şi în gastronomie, printre altele), o vastă întindere verde care include un teren de cricket – vestigiu al stăpânirii britanice.  De-a lungul Spianadei se întinde Liston, un bulevard elegant, umbrit pe o latură de copaci iar pe cealaltă de arcadele restaurantelor şi cafenelelor.  Numele bulevardului, Liston, vine de la veneţieni, de la celebra „listă” a familiilor nobiliare, singurele cărora le era permis să se plimbe pe aici. La capătul său dinspre nord se vede palatul Sfinţilor Mihail şi Gheorghe, fostă reşedinţă a guvernatorilor britanici, astăzi muzeu de artă asiatică.  În faţa clădirii este statuia unuia din aceşti guvernatori, Sir Frederick Adam, principalul promotor al staţiunii Paleokastritsa, pe care o îndrăgea foarte tare.

Fortăreaţa Veche

Farul din Fortăreaţă

Golful Garitsa, vazut din Fortăreaţă

Pe latura opusă bulevardului Liston a Spianadei se găseşte intrarea în Fortăreaţa Veche (Paleo Frourio), pe care veneţienii au construit-o între 1550 şi 1559 – memento de neignorat al faptului că insula a constituit multă vreme un bastion al civilizaţiei occidentale împotriva asalturilor otomane.  În cel mai înalt punct al fortificaţiei este un far, iar puţin mai jos de el este bisericuţa Sf. Gheorghe, construită pe la 1800, dar în stil de templu grec.  Merită făcut urcuşul, destul de obositor sub soarele amiezii, până în vârful fortăreţei, pentru că priveliştea asupra oraşului şi a golfului Garitsa este minunată.

Achilleion - intrarea

Achilleion - terasa

Achilleion - Ahile triumfător

La mică distanţă de oraş (cam 10 de kilometri sud) se găseşte palatul Achilleion, vila construită la 1890 pentru împărăteasa Elisabeta a Bavariei, mai bine cunoscută sub numele de Sissi.  Lawrence Durrell a numit Achilleion „o clădire monstruoasă”, şi nici Sissi nu era prea încântată de arhitectura vilei, dar a rămas aici din dragoste pentru insula Corfu.  Din vila în sine se vizitează prea puţin, numai parterul – holul principal, un salon, un dormitor şi capela – dar grădinile sunt o încântare.  Nici o surpriză în faptul că totul se centrează în jurul lui Ahile, şi că două din cele mai proeminente statui îl reprezintă: una triumfător, cu suliţa în mână, privind către mare, cealaltă murind.

Vlacherna şi Pontikonissi

Mănăstirea Vlacherna

Mănăstirea Pontikonissi

Numai câteva minute de mers cu autobuzul, spre sud, se află cartierul Kanoni, cu cele două atracţii ale sale: mănăstirea Vlacherna, construită în secolul al XIII-lea, o bisericuţă miniaturală ca o casă de păpuşi, şi insula Pontikonissi.  Aceasta din urmă, însemnând Insula Şoarece, se spune că ar fi corabia lui Ulise, împietrită de Poseidon.  La Vlacherna se poate ajunge coborând din staţia de autobuz pe o potecă abruptă şi mergând pe un dig.  La corabia lui Ulise vă duce un vaporaş.

După standardele noastre, concediul în Corfu a fost neobişnuit de „paşnic” şi de static: am avut maşină numai două zile şi n-am făcut mai mult de 200 de kilometri în total.  Dar ce kilometri!  Mai tot nordul insulei înseamnă drumuri înguste, cu o singură bandă pe sens, în pantă sau cu nenumărate serpentine.  Pe alocuri, drumul trece prin vreun sat, şi se îngustează până la o singură bandă – caz în care, slavă domnului, corfioţii au instalat semafoare.  În privinţa uneia din plaje, agenţia de la care am închiriat maşina ne-a avertizat să coborâm cu piciorul ultimii 500 de metri, pentru că maşina nu-i mai poate urca înapoi!

Plaja Paleokastritsa

Mănăstirea Theotokou

Paloekastritsa, în formă de inimă

Oricum, am reuşit se vedem câteva locuri superbe, pe care vi le recomand din tot sufletul.  Paleokastritsa (26 km NV de oraşul Corfu, pe coasta de vest a insulei) este una din cele mai îndrăgite staţiuni corfiote, şi pe bună dreptate.  Are nu mai puţin de şase plaje diferite, potrivite ca dimensiuni, cu nisip fin şi apă curată, puţin adâncă.  Pe dealul de lângă Paleokastritsa se poate vizita mănăstirea Theotokou, datând „doar” din secolul al XVII-lea – un loc de o linişte binecuvântată, înecat de flori şi de soare.  E preferabil să urcaţi cu piciorul, cam 20 de minute; scăpaţi de grija locului de parcare şi a serpentinelor fioroase.  La plecare, dacă urcaţi pe drumul ce duce deasupra staţiunii, din punctul numit Belavista puteţi vedea forma de inimă a aşezării. Iar dacă vă prinde ora mesei prin Paleokastritsa, nu ocoliţi taverna Limani, pe drumul către portul vechi; pe lângă mâncare bună şi ieftină, acolo o veţi găsi şi pe Camelia, o olteancă din Turnu Severin, veselă şi simpatică, gata să vă povestească totul şi despre meniu, şi despre staţiune.  S-o salutaţi din partea noastră!

Golful Agni

Vedere de pe şosea către un golf necunoscut

Kassiopi

Temerari, în a doua zi cu maşină am pornit în sens invers acelor de ceas, din oraşul Corfu către Sidari, pe coasta de nord a insulei.  Am făcut plajă dimineaţa la Ipsos (mda, ştiu, sună prea puţin tentant, dar e minunat), apoi am pornit către Kalami, în ideea unui pelerinaj către una din casele în care a locuit familia Durrell.  Dintr-o toană, am coborât pe unul din drumurile abrupte care se desprindeau din şoseaua principală, către Agni.  Aici, într-un golf splendid, pe o plajă mică, sunt 3 taverne – oricare din ele merită efortul coborârii.  Noi am mâncat la taverna Agni – dacă încercaţi vreuna din celelalte două, spuneţi-mi şi mie.  După masă nu ne-am mai oprit până la Kassiopi, un fel de sat pescăresc ceva mai mare, cu pensiuni, taverne şi restaurante, culcuşit în jurul unui golf cu apă năucitor de albastră.  Mie Kassiopi mi-a amintit de Agios Nikolaos din Creta.  Nostalgia, de…

Sidari, Canal d'Amour

Ultima plajă a zilei: Sidari.  Nu cea mai grozavă plajă, cam murdară (era şi spre sfârşitul zilei) şi nu senzaţional amenajată, dar gazda unui fenomen geologic inedit.  Stâncile de gresie au fost erodate în aşa fel, încât au creat diverse formaţiuni interesante, una din ele fiind Canal d’Amour, despre care se spune că, trecut înot în tandem, uneşte pe veci cuplul care îndrăzneşte.  Dincolo de asta, nenumărate taverne şi baruri (preţurile mi s-au părut mai mici decât prin alte părţi ale insulei, dar deja eram bine bătută în cap de soare, aşa că s-ar putea să mă înşel), incalculabil de mulţi britanici şi o viermuială de lume ca la Mamaia în plin sezon.

Evident, ne-au scăpat multe locuri şi multe lucruri de pe insulă.  N-am încercat să închiriem o barcă şi să ieşim în larg de capul nostru (pentru că ne-a fost lene); n-am făcut scuba diving (pentru că eu nu înot şi mi-e frică de apă); n-am vizitat sudul insulei (pentru că e literalmente infestat de britanici care vin să se îmbete – cel puţin aşa ne-au spus localnicii).  Multe n-am făcut în concediul ăsta.  Da’ n-a zis nimeni că scriu ghidul exhaustiv al insulei Corfu, că pentru asta aveţi ghidurile Eyewitness de la Dorling Kindersley!

Şi-or mai fi concedii şi în alţi ani, nu?

Informaţii practice

Intrarea la Fortăreaţă: 4 euro pentru adulţi.  Deschis 8-17 zilnic.

Kanoni (pentru Vlacherna şi Pontikonissi): autobuzul nr. 2 (linia albastră).  Traversarea la Pontikonissi, cu barca: 2 euro dus-întors, plecare la fiecare 20 de minute.

Achilleion: intrarea 7 euro.  Se ajunge cu autobuzul nr. 10 (linia albastră) din Piaţa San Rocco.  Biletele (1,80 Euro dus-întors) se iau de la chioşc, înainte de urcarea în autobuz.

Mănăstirea Theotokou (Panaghia) din Paleokastritsa: deschisă zilnic 13:30 – 17:30.

Transport: Corfu are două categorii de autobuze, Green Bus (oraşul şi împrejurimile) şi Blue Bus (KTEL, compania naţională, pe distanţe lungi).  Mai multe informaţii găsiţi aici http://www.allcorfu.com/ou-buses.html

Vasili Blajenii

Întrerup şirul poveştilor belgiene (pe care şi aşa n-am prea avut timp să le scriu), ca să vă povestesc cea mai recentă aventură: Moscova. Vineri, pe 14, am primit vestea că trebuie să fug la Moscova pentru o întâlnire fulger miercuri, pe 19. Fără să stau pe gânduri, am rezervat bilete de avion pentru lunea următoare, am rugat-o pe colega mea de la Moscova să-mi rezerve o cameră la hotelul de lângă birou (frumos şi central, pe Smolenski) şi să-mi trimită o maşină la aeroport, şi dădeam să mă apuc de bagaje, când Natalia mi-a pus, timid, o întrebare: am viză?

Mi-a căzut cerul în cap. Sunt atât de obişnuită să mă preumblu prin toată Europa fără viză, ba chiar şi fără paşaport, că mi-am pierdut reflexul vizei. Ba chiar am pierdut şi amintirea interminabilelor cozi de pe la ambasadele străine şi a umilinţelor fără de număr îndurate în speranţa unei vacanţe pe plaiuri mai însorite. Bref, m-am înarmat cu scrisori de invitaţie, certificate de înregistrare şi tot arsenalul care, în mod normal, îţi asigură o viză de afaceri, şi luni dimineaţă m-am prezentat la ambasada Federaţiei Ruse. Surpriză. Ca să capăt o viză de afaceri dura 5 zile lucrătoare. Ca să capăt una turistică, zece minute. Cu o condiţie: să prezint un voucher de la hotel, şi un „accept de primire a turistului străin”. Am încercat să raţionez cum că, odată ce hotelul mi-a acceptat banii, e de la sine înţeles că mă şi primeşte…

În fine, am obţinut cele două documente şi, marţi dimineaţa, în regim de urgenţă şi contra 99 de dolari, aveam viza în paşaport. Pe la ora 2 după-amiaza m-am aruncat într-un avion spre Varşovia (există nişte zboruri directe, Tarom şi Aeroflot, dar nu se potriveau cu orele pe care le voiam eu) şi la 8 seara eram la Moscova.

Ziua de miercuri am petrecut-o la birou, privind cu jind soarele frumos de afară şi sperând ca joi să fie la fel. N-am eu norocul ăsta… Joi dimineaţă, ziua în care îmi rezervasem exact 8 ore pentru plimbare şi cumpărături, a debutat cu cer negru şi nori furioşi, care ameninţau în orice clipă să reverse ligheane de apă rece ca gheaţa asupra bietei bucureştence prost inspirate care venise cu tricouri cu mâneci scurte. Aşa, mai mult din obişnuinţă, aruncasem în valiză, în ultima clipă, un sacou negru, bun la toate, care a sfârşit prin a-mi fi cel mai bun prieten. Temperatura la Moscova? 11 grade.

Paranteză. Povesteam unui amic cum am clănţănit eu din dinţi la Moscova, şi mi-a spus că nu se miră, pentru că Moscova are două anotimpuri: iarnă albă şi iarnă verde. Înainte de a închide paranteza, trebuie să vă spun că mai fusesem o dată la Moscova, în februarie 1991, venind de la Beijing. După ce făcusem 6 zile cu trenul prin Siberia cea albă, la Moscova troienele erau de un stat de om, şi CFR-ul în grevă. Am tropăit atunci prin zăpadă cât să-mi ajungă pentru tot restul vieţii… şi am jurat să nu mai calc pe-acolo iarna. Închid paranteza.

Evident, primul drum pe care-l face turistul la Moscova e în Piaţa Roşie. Cu metroul, deşi eram aproape. Am ales metroul pentru că aveam luxul unei tovarăşe de plimbare rusofone şi pentru că metroul din Moscova e aproape un obiectiv turistic în sine. Nu, nu am făcut poze, ar fi fost prea ciudat…

Piaţa Roşie

Intrarea în Piaţa Roşie

Muzeul Naţional

Colega mea Vika îmi spunea că prima oară când a văzut pe viu Piaţa Roşie a fost dezamăgită. Născută şi crescută în URSS, era obişnuită cu marile parade militare din faţa Kremlinului şi se aştepta ca piaţa să fie uriaşă. La faţa locului nu i se păruse deloc aşa. Pentru mine nu era o surpriză; după ce ai văzut Piaţa Tien An Men, nici un spaţiu urban nu ţi se mai pare cu adevărat mare.

În rest, lumea de pe lume, sfidând frigul şi vântul tăios. Grupuri de turişti, toate limbile pământului, ghizi agresivi care-şi strigau oferta la portavoce, clopote de biserici şi fragmente de cântări ale slujbei ortodoxe. Pentru prima oară după multă vreme, n-am mai văzut lumea uitându-se la mine ciudat pentru că-mi fac semnul crucii pe dos.

Catedrala Vasili Blajenii

Intrarea în catedrală

Din nou Vasili Blajenii

Cum Kremlinul era închis (da, toate, dar ab-so-lut toate muzeele de pe lume închid lunea – Kremlinul închide joia), a trebuit să ne mulţumim cu catedrala Vasili Blajenii. Nu că m-aş plânge, pentru că oricum voiam s-o vizitez. Mi-o aminteam de la vizita precedentă, şi eram curioasă dacă o să-mi facă aceeaşi impresie.

Ei bine, da. Pe lângă faptul că are una din cele mai recognoscibile siluete din lume, Catedrala Pokrovskaia (pe numele ei adevărat) pare o căsuţă din turtă dulce. Te aştepţi mai degrabă să o găseşti pe coperta unei cărţi de poveşti decât în austera (şi uşor sinistra) Piaţă Roşie. Folclorul urban susţine că, de fapt, a fost la un pas să nu mai existe, dar nici chiar Stalin nu a îndrăznit să o demoleze. Îi datorăm lui Ivan cel Groaznic existenţa acestei clădiri din 1001 de nopţi; a ordonat construirea ei în 1555, după ce a înfrânt în luptă Hoarda de Aur şi a adus sub stăpânirea Moscovei Hanatul Kazanului.

Catedrala, care în fapt este un grup de 9 biserici separate, este o privelişte neverosimilă. Te-ai aştepta să dai peste ea într-un oraş oriental, eventual pe vremea lui Harun al-Raşid. E extravagantă, exuberantă, o nebunie de forme şi culori. Pe dinăuntru, totul se schimbă. Spre deosebire de surorile sale occidentale (şi catolice) pravoslavnica biserică moscovită e mică, întortocheată, întunecoasă şi nu foarte spectaculoasă. Lipsesc aici uriaşele spaţii deschise care conduc spre altar, în schimb abundă cotloanele şi coridoarele şerpuitoare care fac legătura între capele.

Kremlin - turnul Spasskaia

Galeriile Tretyakov

Copacul cu lacăte

Am traversat râul Moscova pe podul de lângă catedrală şi vântul ne-a dus aproape pe sus până la Tretyakov. Nu sunt o mare cunoscătoare a picturii ruse (iar la Tretyakov nu găseşti decât ruşi), dar am reuşit să recunosc ceva Aivazovski, Shishkin şi încă una sau două lucrări pe care le mai văzusem prin albumele de artă. Impresionante ca volum, ca muzeu de artă galeriile nu sunt nici pe departe la nivelul celor din occident: prost semnalizate, fără explicaţii, de multe ori numele lucrărilor şi autorilor nu sunt nici măcar transliterate în alfabet latin. Dar la un moment dat am ajuns într-o sală de la parter, şi nimic din toate astea n-a mai contat, pentru că am dat de Andrei Rubliov şi de şcoala lui. Fie şi numai pentru asta, Tretyakov merită o vizită.

Traversând din nou Moscova, de data asta pe podul Bolshoi Kameniy, am dat de o privelişte ciudată: trei copăcei din metal cu ramurile pline de… lacăte. N-am reuşit să aflăm ce reprezintă şi de ce se află acolo, dar bazându-mă pe faptul că unele din lacăte aveau formă de inimă şi erau inscripţionate cu un nume de fată şi unul de băiat, bănuiesc că sunt un fel de declaraţii de dragoste, sau nişte jurăminte de fidelitate. Dacă cineva ştie mai mult, mi-ar plăcea să aflu…

Catedrala Isus Mântuitorul

Basoreliefurile de bronz

Uşile catedralei

Ultimul loc în care mai puteam spera să ajung (dacă voiam să prind şi avionul de întoarcere acasă) era catedrala lui Isus Mântuitorul. E aşezată pe malul apei, într-o poziţie oarecum elevată faţă de nivelul străzii, şi asta contribuie la impresia de uriaş, de palat imens pe care o lasă biserica. Apropiindu-te de ea, te simţi mic, neimportant, un fir de nisip în faţa unui gigant. De aproape e şi mai impresionantă: are 103 metri înălţime şi 6800 de metri pătraţi suprafaţă.

Numai că ceea ce vedem astăzi nu e nicidecum catedrala construită din ordinul ţarului Alexandru I, pentru a comemora victoria asupra lui Napoleon. Aceea a fost construită între 1839 şi 1860 şi sfinţită în ziua încoronării lui Alexandru al III-lea, în 1883, dar n-a avut viaţă lungă, pentru că Stalin şi Kaganovici au demolat-o în 1931. Au dispărut atunci sub dărâmături 20 de ani de eforturi ale celor mai buni pictori ruşi ai vremii, tone de marmură de Carrara şi alte roci şi un simbol al măreţiei ruse.

Catedrala Mântuitorului - Interiorul

Ceea ce vedem azi e o reconstrucţie făcută între 1992 şi 2000, cu bani de la cetăţeni particulari. Deşi planul iniţial era extrem de fidel originalului, odată cu schimbarea arhitectului au apărut şi unele modificări, nu tocmai bine primite. Printre ele se numără înlocuirea basoreliefurilor de marmură de pe faţadă cu unele din bronz, foarte spectaculoase dar deloc în spiritul arhitecturii bisericeşti ruse. Din păcate, în interior fotografiatul era inerzis, aşa că vă pot oferi numai o poză de pe Wikipedia.

Cam atât am avut de povestit din călătoria mea fulger la Moscova. A, am uitat. Dacă vreţi să mâncaţi bine (dar nu ieftin, atenţie!), încercaţi la Cafe Pushkin, pe bulevradul Tverskoy 26. O casă splendidă, un meniu superb, serviciu atent. Un aer de old world minunat.

Una peste alta, o experienţă interesantă călătoria asta. Un oraş al contrastelor, al exagerărilor, o societate care mi-a amintit ce drum lung am parcurs, ca ţară, din 1989 încoace. La Moscova se trăieşte într-un fel de capitalism-socialist de peşteră, în care o mână de oameni au devenit miliardari şi trăiesc pe principiul „după noi, potopul”, în vreme ce o cincime din populaţie trăieşte sub limita sărăciei. La Moscova se construieşte frenetic şi aiurea, ca la Bucureşti. La Moscova atmosfera e suspect de asemănătoare cu cea de la Bucureşti – acum 20 de ani.

În afară de asta, Moscova (care nici acum, după mai bine de două decenii, nu crede în lacrimi) se reinventează. Mă mai întorc peste 18 ani. Şi vă mai povestesc.

Poate.

Notre Dame, vedere din Petit Sablon

Nu ştiu cum se face (şi de altfel am şi primit critici pe tema asta), dar în toate oraşele prin care ne plimbăm programez o mulţime de vizite la biserici şi catedrale.  E drept că goticul şi barocul pe care le găsesc prin bisericile Europei de vest nu prea face mulţi pui pe plaiurile mioritice, şi nici nu e pe la noi prin biserici prea mare abundenţă de lucrări ale unor pictori şi sculptori despre care citeşti prin istoria artei universale… aşa că îi văd şi eu pe unde apuc.

Pentru un oraş care nu se înscrie în Top Ten al destinaţiilor turistice ale Europei, vreau să vă spun că Bruxelles are câteva biserici remarcabile.  Mi-am zis că nu strică să le grupez într-o singură postare – în felul ăsta, cei care nu „prizează” subiectul o pot ignora fără mari eforturi.  Pentru amatori, plimbările prin biserici şi muzee pot salva de la dezastrul plictiselii o zi ploioasă…

St-Jean-Baptiste-au-Beguinage

La St-Jean-Baptiste-au-Beguinage am ajuns oarecum în treacăt, pe drumul către mult mai celebra Ste-Catherine.  Dacă faci abstracţie de cladirile din jur, şi dacă prinzi o zi senină şi însorită, ai putea crede că eşti undeva la Napoli.  Arhitectura este atât de tributară barocului italian, că te aştepţi ca în orice clipă să vezi venind la slujbă soţiile cernite ale mafioţilor.  De fapt, tot despre nişte femei îndoliate este vorba, pentru că biserica se ridică pe locul celei mai mari comunităţi de beghine din Flandra.  Mişcarea beghinelor pare a fi luat naştere după primul val de morţi ai primei Cruciade, prin secolul al XII-lea, când văduvele au decis să se dedice vieţii în rugăciune şi operelor de caritate, fără însă a depune jurăminte călugăreşti.  În mod straniu, beghinele flamande nu au căzut victime Reformei, ci au dăinuit – în unele cazuri până în ziua de azi.

St Eustache, Paris

Ste Catherine

Capela ortodoxă

La prima vedere, Ste Catherine mi s-a părut ciudat de familiară, fără să reuşesc să-mi definesc senzaţia.  Abia ajunsă acasă, uitându-mă la fotografiile de anul trecut, mi-am dat seama de ce: ar putea foarte bine să fie sora mai mică a bisericii St Eustache din Paris.  Relativ nouă (reconstruită în 1854), masivă şi impresionantă, Ste Catherine adăposteşte singura capelă românească din Bruxelles.  Din păcate, macrameurile şi bibilurile noastre de sorginte mitocănesc-orientală au făcut şi ele drumul până la Bruxelles şi s-au instalat la Ste Catherine.  Nimeni nu şi-a pus vreo clipă problema că talmeş-balmeşul de covoare şi brocarturi, iconostasul de carton presat şi icoanele aurite cu bronz de sobe arată ieftin şi trist şi nu rimează deloc cu interiorul sobru şi elegant al bisericii.  Păcat, pentru că ar fi fost o ocazie să ne delimităm de proasta reputaţie pe care o avem prin Occident.  N-a fost să fie.

Piata Ste Catherine

Scoici si şampanie

În piaţa din faţa bisericii, scena se schimbă.  Încă din Evul Mediu, aici s-a ţinut piaţa de peşte a oraşului, iar acest lucru se traduce azi printr-un număr impresionant de restaurante specializate în fructe de mare şi peşte.  Nu ieftine, dar ab-so-lut remarcabile ca diversitate şi ca atmosferă.  Un loc în care mi-am dorit să ajung, şi din păcate l-am lăsat pe ultima zi (o duminică) când ne-am trezit că era închis, este „Poissonnerie ABC”.  Foarte tentant, pentru că oamenii stăteau în picioare pe trotuar, în jurul unor măsuţe ca de bar, bând şampanie şi mâncând coquilles St Jacques.  Mmmm, ce parizian sună… rămâne pe data viitoare!

Place Royale

St Jacques sur Coudenberg

Statuia sfântului Petru, detaliu

St-Jacques-sur-Coudenberg merită o menţiune specială.  Poate cea mai frumoasă şi mai armonioasă dintre clădirile din Place Royale, clădirea datează doar de prin secolul al XVIII-lea – dar pe locul ei s-a aflat încă de pe la 1200 o capelă sau o biserică ducală.  Are aspect de templu grecesc, iar în timpul ocupaţiei franceze a Bruxelles-ului chiar a fost transformată în „templu al raţiunii”, după moda revoluţionară.  Interiorul, la fel de echilibrat şi de neo-clasic ca şi exteriorul, e luminos şi spaţios.  Două lucruri mi-au atras atenţia: iconografia surprinzător de bizantină a vitraliilor (s-ar putea să greşesc, aştept rectificările) şi un sfânt Petru foarte frumos sculptat.  Categoric de vizitat!

Statuia lui Godefroy de Bouillon, vedere către Primărie

Vedere dinspre Primărie către Place Royale

Mont des Arts, între Place Royale şi Grand Place

Mai ales că la ieşire, după ce daţi ocol statuii lui Godefroy de Bouillon (conducătorul primei cruciade, în 1096, prin urmare direct răspunzător pentru toate văduvele alea care au devenit beghine), aveţi la picioare o panoramă splendidă a oraşului de jos, pe al cărui cer se înalţă turla dantelată a primăriei.  Nu e de ratat.

Petit Sablon

Notre Dame du Sablon

Notre Dame du Sablon

La o aruncătură de băţ de Place Royale, coborând pe Rue de la Regence, daţi de Sablon şi de Notre-Dame du Sablon.  Petit Sablon e un parc micuţ şi fermecător, înconjurat de 48 de statui reprezentând breslele, şi care are în centru statuia celor doi eroi bruxellezi executaţi din ordinul regelui Spaniei.  Din parc se vede perfect biserica Notre-Dame du Sablon, o dantelărie spumoasă în piatră, considerată cel mai bun exemplu de gotic brabantin din Bruxelles.  Interiorul bisericii este scăldat într-o lumină cu totul ne-gotică, graţie ferestrelor imense şi a vitraliilor foarte delicat colorate.  Am auzit că noaptea vitraliile sunt luminate din interior – nu am ajuns acolo după lăsarea întunericului, aşa că, dacă cineva a ajuns, îl rog să-mi spună.

Pentru cei loviţi de patima antichităţilor, chiar alături de biserică se ţine în fiecare weekend un târg de vechituri, flea-market, unde se pot găsi de toate şi la preţuri pentru tot felul de buzunare.  De la mobilă la bijuterii şi de la veselă la dantele – pe alese şi pe tocmite.  Dar e bine să mergeţi cu lecţiile făcute şi ştiind bine de tot ce vreţi, pentru că vânzătorii sunt foarte avizaţi, iar chilipiruri nu prea există.

Dacă tot sunteţi în zonă, puteţi încerca să intraţi la Muzeul Magritte.  Biletele se cumpără, în general, dinainte – e mare aglomeraţie şi stricteţe, se respectă ora de intrare scrisă pe bilet şi nu se intră cu nici un fel de haine sau bagaje.  Dacă vreţi să scăpaţi de coada la bilete, cumpăraţi de aici.  Am vizitat muzeul, şi recunosc că am fost dezamăgită; mă aşteptam la mult mai multe tablouri ale lui Magritte, şi la mai puţină „umplutură” – scrisori, articole din ziare, fotografii, etc.  Însă până la urmă, e Magritte… chiar dacă omul cu melon lipsea de acolo.

Sts Michel et Gudule

Interiorul Catedralei

Interiorul Catedralei

Ultima din bisericile despre care vreau să povestesc este Sts Michel et Gudule, catedrala Belgiei, începută în 1225 de ducele de Brabant şi construită de-a lungul a 300 de ani.  Din nou, o biserică inundată de o pace luminoasă, caldă şi liniştită.  Vitralii superbe, un amvon baroc flamboiant cu Adam şi Eva izgoniţi din rai şi urmăriţi de un schelet, o scenă a Judecăţii de Apoi deasupra intrării.

Cam asta am avut de spus despre bisericile din Bruxelles, propunerea mea pentru o zi ploioasă.  Alternativa?  O cârciumioară, o bere şi o găleată de scoici.  It’s a win-win situation…

Moules la Chez Leon

Până de curând, Belgia nu era prea sus pe lista locurilor în care îmi doream să ajung – asta admiţând că era pe listă.  Nu auzisem nimic spectaculos despre Bruxelles, şi aveam muuulte alte locuri pe care să vreau să le văd, ca să fac din Benelux o prioritate.  Am decis totuşi să mergem numai pentru că o prietenă dragă locuieşte acolo de o vreme, şi cum se pregăteşte de mutare într-un alt colţ de lume, ne-a bătut obrazul că în doi ani n-am fost în stare s-o vizităm.  Aşa că am negociat perioada potrivită (neapărat ceva cu temperaturi peste 15 C – opţiunea mea) şi cu ea, şi cu low-costul nostru preferat, şi zarurile au picat pe iulie.  Şansele de a rămâne neplouaţi se apropiau de 50% luna asta, şi se pare că mai mult de atât nu poate spera turistul…

Am ajuns acolo într-o dimineaţă de sâmbătă cu cer plumburiu, vânt şi maximum 17 grade în termometru (aoleu! am zis eu imediat, şi am căutat prin bagaje jacheta lăsată cât mai la îndemână).  Un autobuz articulat (bucureştenii îşi mai amintesc probabil de celebrele 368) în care să tot fi fost vreo 7 pasageri, cu noi cu tot, ne-a dus în timp record până în cartierul Woluwe unde locuieşte prietena noastră, în estul oraşului.  Acolo, lăsat bagaje, băut rapid cafea, plecat în explorare în centru.

Grand Place - Primăria

Evident, prima oprire a fost Grand Place.  Admiţând că printre cititorii mei ar exista vreunul care să nu ştie, în mai toate oraşele nordice de sorginte germanică piaţa mare urmează cam acelaşi model: primărie, casele breslelor, uneori o catedrală sau biserică.  Piaţa este peste tot centrul geografic, comercial şi civic al oraşului.  Deliciul îl fac însă detaliile fiecărei pieţe în parte.

Din nou Primăria

În cazul Bruxelles-ului, punctul focal e primăria.  O dantelă de piatră uluitor de frumoasă, de o graţie şi de un echilibru greu de imaginat, construcţia ei a durat 53 de ani.  Dacă vă interesează statisticile, aflaţi că pe faţadă se pot număra 203 de statui reprezentându-i pe ducii şi ducesele de Brabant, iar turnul are 96 de metri înălţime.  Dincolo de cifre însă, Hotel de Ville este o capodoperă de arhitectură gotică şi cea mai frumoasă primărie din Ţările de Jos.

După 1455, când s-a încheiat construcţia primăriei, în jurul pieţei negostorii oraşului au început să ridice sediile respectivelor lor bresle, în stiluri care mai de care mai flamboiante.  Cu totul altfel ar fi arătat Grand Place astăzi dacă în 1695 ducele de Villeroy n-ar fi pus tunurile şi mortierele pe Bruxelles şi nu l-ar fi pisat sistematic timp de două zile.  Au supravieţuit acestui bombardament sălbatic două sedii de bresle şi primăria – ironic, având în vedere că tocmai aceasta era principala ţintă a atacului.  O treime din clădirile oraşului au fost distruse, fie de proiectile fie în incendiul care a urmat.

Casele breslelor

Casele breslelor

Grand Place

Reconstrucţia care a urmat este cea care a dat forma modernă a oraşului.  Magistraţii au cerut breslelor să îşi reclădească sediile, dar au pretins să li se prezinte planurile spre aprobare.  Cu toată libertatea ce li s-a acordat negustorilor în privinţa stilurilor decorative şi a elementelor distinctive, rezultatul final dovedeşte o unitate şi o armonie ce s-ar putea caracteriza drept Renaştere flamandă.  Pe lângă noile case ale breslelor, magistraţii au profitat de distrugerile provocate de armata franceză pentru a lărgi străzile, a îmbunătăţi condiţiile sanitare şi a scoate în afara legii acoperişurile de paie care ajutaseră la propagarea incendiului.  Destul de vizionar pentru secolul al XVII-lea, aş zice eu…

Maison du Roi/Broodhuis

Maison du Roi/Broodhuis

Maison des Ducs de Brabant

Faţă în faţă cu primăria stă o altă bijuterie de arhitectură neo-gotic, pe care francofonii o numesc Maison du Roi (Casa Regelui), iar neerlandofonii Broodhuis (Casa Pâinii).  Mda, ţi-ai putea imagina că în atâtea sute de ani ar fi avut timp să se pună de acord… Flamanzii au păstrat numele clădirii de lemn din secolul al XIII-lea unde brutarii îşi aduceau la vânzare pâinea.  În 1405 casa de lemn a fost înlocuită de una din piatră, dar la scurt timp brutarii au început să-şi vândă marfa din uşă-n uşă, iar clădirea a intrat în folosinţa ducelui de Brabant, primind numele de Casa Regelui.  În 1873 a fost reconstruită în forma de astăzi, şi la scurt timp a devenit muzeul oraşului.  Pentru curioşi, aici se pot vizita cam 100 din cele 650 de ţinute ale piticului pişăcios care se vrea emblema oraşului.

Le Roi d'Espagne

Fiecare din sediile breslelor are ceva special, o statuie sau un basorelief, şi fiecare din ele merită câteva clipe de atenţie.  Cel mai bine se poate admira Grand Place de pe un scaun la unul din nenumăratele baruri şi restaurante din piaţă, cu o bere în mână.  Toate ghidurile recomandă Le Roi d’Espagne, fosta casă a brutarilor bruxelezi.  Nu contează, de oriunde vederea e la fel de frumoasă şi berea la fel de felurită…

Pentru mine ca bucureşteancă mortal întristată de felul în care este torturat şi distrus oraşul meu iubit, cel mai remarcabil a fost felul în care bruxelezii au ales să îşi apere centrul istoric.  În 1960 primarul oraşului şi consiliul municipal au votat o ordonanţă (sau poate o fi fost lege, că nu mă pricep) prin care să prevină construcţiile moderne şi să păstreze, armonizeze şi restaureze vechile faţade.  Aşa s-a născut Ilot Sacre, „insula sfântă” din jurul Grand Place.  Reglementările care guvernează această zonă protejată sunt aproape dictatoriale: dacă o faţadă are nevoie de renovare, descoperirea fie şi a unui singur metru pătrat de zidărie originală înseamnă automat că faţada va fi reconstruită în stilul secolelor XVII-XVIII.  Nu se pot folosi decât cărămizi spaniole, iar pervazele ferestrelor nu se pot face decât din piatră albă, cioplită manual. Dacă ţie, ca proprietar, nu-ţi convine… ghinion!  N-ai decât să vinzi, pentru că de demolat şi făcut bloc de birouri cu 20 de etaje nici nu poate fi vorba.  O, ce n-aş da să se facă aşa ceva şi în Bucureşti…

Galeriile St. Hubert

Cafenea în galerii

Magazin în galerii

Nu departe de Grand Place, pe Rue du Marche aux Herbes, o să daţi de galeriile St. Hubert.  În 1874, când au fost inaugurate, erau primele galerii comerciale din lume.  Acoperisul lor de sticlă, aflat la 8 metri înălţime, scaldă în lumină magazinele de lux şi barurile elegante, niciodată goale.  Şi azi, ca şi în vremurile când au fost construite, galeriile sunt loc de întâlnire pentru „lumea bună”.  Aici am văzut aşezate la măsuţele minuscule, cu câte un pahar de băutură în mână, doamne vârstnice, cu pălării pe cap şi cu poşete de mii de euro, comportându-se ca şi când în jurul lor nu ar fi roit vermina turistică în sandale birkenstock şi pantaloni scurţi, ţăcănind din aparatele de fotografiat.  Imperturbabile şi rafinate ca în propriul salon.

Rue des Bouchers

Rue des Bouchers

Rue des Bouchers

La jumătatea galeriilor, între Galerie du Roi şi Galerie de la Reine, se cască intrarea pe Rue des Bouchers (strada măcelarilor).  Şi ea îşi păstrează cu mândrie numele medieval cu trimitere la negoţul care se desfăşura acolo, ca multe alte străduţe din Ilot Sacre: Rue des Eperonniers, Rue des Teinturiers, Rue des Fripiers, Rue au Beurre, Rue du Marche au Charbon, Rue du Marche aux Poulets.  În plus, trăieşte şi la înălţimea poreclei pe care a primit-o: burta Bruxelles-ului, pentru că aici restaurantele şi cafenelele se ţin lanţ.  E un fel de capcană pentru turişti, dar e atât de pitorească şi de aromitoare, că pici de bunăvoie în ea. E musai să treceţi măcar pe acolo, ca să vedeţi etalajele impresionante de fructe de mare la gheaţă, homarii şi creveţii şi scoicile şi peştii,  şi în general atmosfera uluitoare a străzii.  Pentru că se află în Ilot Sacre, casele în care funcţionează restaurantele au rămas aproape neschimbate (după standardele de astăzi în restauraţie, nu ştiu dacă ar mai primi autorizaţii) şi, dacă reuşiţi să vă strecuraţi privirea printre copertine, o să vedeţi frontoanele în trepte care caracterizează arhitectura oraşului.

Dacă vreţi însă să mâncaţi bine şi ieftin, mergeţi mai departe până la ieşirea de pe Galerie de la Reine şi faceţi dreapta.  Aşezaţi-vă la una din mesele mici, rotunde şi absolut improprii ale cafenelei pe care o găsiţi acolo şi pregătiţi-vă să mâncaţi cele mai bune quiche şi tarte din viaţa voastră.  Şi mai vorbim după aceea.

Veliko Târnovo

Veliko Târnovo

Citadela Tsarevets

Dacă ai o zi liberă (şi eu am avut norocul să am) şi o maşină la dispoziţie (şi ce român nu are, dacă vizitează Bulgaria), poţi să dai o fugă la Veliko Târnovo. Capitală a celui de-al doilea ţarat bulgar, e o mică bijuterie de oraş, curăţel şi cochet, căţărat de dealuri şi străbătut de un râu leneş şi, peste toate cele, garnisit cu o citadelă de prin secolul al XII-lea, pe numele său Tsarevets. Nu mai ţin minte cât era intrarea (da, dragi concetăţeni, se plătea intrarea – ceea ce recomand cu căldură să se facă şi pe plaiurile mioritice, doar-doar s-or întreţine monumentele istorice din banii ăia!), dar ruinele erau frumos conservate, locul era curat, şi localnicii spun că seara se ţine un spectacol de sunet şi lumină de mare angajament.

[Acum, eu am ce am cu ruinele foarte „manichiurate”, dar e fixa mea şi n-o impun nimănui. Ştiu că linia de demarcaţie între conservare şi restaurare e foarte alunecoasă, şi mai ştiu şi că turistul (nota bene, nu călătorul avizat, ci turistul, cel cu cultură medie şi sub) e mai impresionat şi mai uşor condiţionat să scoată din buzunar banii pentru taxa de intrare şi alte asemenea, dacă palatul cu pricina, cât o fi el de – să zicem – minoic, arată ca şi când cineva ar fi dărâmat un zid cu buldozerul, din greşeală, iar restul parcă ar fi fost evacuat alaltăieri. Numai că lucrurile nu ar trebui să stea aşa. Restaurarea complexului de la Knossos s-a făcut după ce a visat Arthur Evans, nu după vreo documentaţie pertinentă. De ce? Pentru că Evans a avut banii. Şi aşa se face că vezi la Cnossos ziduri consolidate cu beton, „aplecători” din tablă ondulată, fresce repictate urechistic, şi aşa mai departe. Închid paranteza.]

Citadela

În punctul cel mai înalt al citadelei este o biserică, şi ea complet refăcută. O prietenă bulgăroaică mi-a spus că „o scârbeşte” felul în care s-a reconstruit biserica – o fi şi ea din aceeaşi sectă puristă ca şi mine. Cert e că interiorul bisericii e cu totul neobişnuit – o frescă în alb-negru, pictură modernă, foarte… deconcertantă, ca să mă exprim blând. Am încercat să fac poze, dar din păcate nu mi-au ieşit. A, şi o ultimă observaţie: aproape de biserică, deci foarte sus şi extrem de vizibil, este arborat steagul Bulgariei. Cu mândrie, fără fereală. Oare noi de ce ne ruşinăm să arborăm drapelul naţional, şi-l pitim jenat prin cotloane? N-am înţeles niciodată prea bine…

Mănăstirea Dryanovo

Mănăstirea Dryanovo

Mănăstirea Dryanovo

Nu departe de Veliko Târnovo, la vreo 30 de kilometri, găsiţi mănăstirea Dryanovo, cu hramul Sfântului Arhanghel Mihail. Construită pe la anul 1200, mănăstirea a jucat un rol important în cultura bulgară, şi unul şi mai important în răscoala din 1876, care a culminat cu obţinerea independenţei faţă de turci. Sigur, neimportant pentru vizitatorul român. Ceea ce ar putea fi însă important este frumuseţea naturală a locurilor, cheile spectaculoase ale râului Dryanovska, liniştea şi seninătatea pe care le respiră întregul complex mănăstiresc. A, şi să nu uit: pentru speologi în apropiere de mănăstire se găseşte peştera Bacho Kiro, extrem de spectaculoasă, dar perfect „safe”. Deschisă de la 8 la 19 vara şi de la 10 la 16 iarna, peştera e luminată electric pe o lungim de 700 de metri, şi oferă două trasee ghidate (de 25, respectiv 60 de minute). Fără alte detalii, că peşterile mă sperie îngrozitor – deci n-am fost.

Etara

Uliţa mare

Intrarea

Dacă încă mai aveţi timp şi memorie în aparatul foto, la încă vreo 30-40 de kilometri, în apropiere de Gabrovo, găsiţi un fenomen numit Etâra (sau Etur, sau Etar, depinde cum transliteraţi). E un sat bulgăresc viu din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, un muzeu etnografic „live”, întins pe 7 hectare. Sunt nenumărate ateliere meşteşugăreşti (22, dacă e să credem broşura), printre care ţesătoria, cizmăria, cojocăria. O, şi să nu uităm parfumata tăbăcărie. Pentru sume între 20 şi 50 de leva pe zi, puteţi învăţa un meşteşug tradiţional. E criză, nu ştii când pică bine…

Bucătarii

În plus, toţi meşteşugarii îşi vând produsele proaspete chiar din pragul atelierului. Unii dintre ei chiar le oferă gratis. Cei doi bătrâni din imagine mi-au dat un castronel cu cea mai delicioasă mămăligă cu brânză de care am avut parte din copilărie – şi nu s-au supărat când le-am mai cerut o porţie. La fel de bună ca a răposatei mele bunici oltence.  Pe lângă această “gospodărie ţărănească tipică” (nu citiţi ghilimelele mele ca pe o ironie - mucavaua, dacă există, nu îţi sare în ochi), mai găsiţi olari, cioplitori în lemn, blănari, tâmplari şi o mulţime de alte meserii şi meşteşuguri.  Toate produsele, aşa cum spuneam, sunt de vânzare.  Nu sunt ieftine, dar sunt frumoase, îngrijit lucrate şi numai bune de adus ca suvenir acasă.

Hotelul Izvora

Piscina de la Izvora

Restaurantul Izvora

Toată povestea asta ne-a luat o zi de vară până-n seară. Dar nu uitaţi că noi stăteam în Sofia, deci drumul ne-a mâncat vreo 6 ore. Există însă cel puţin două hoteluri pe care le pot recomanda cu mâna pe inimă pentru un weekend bulgăresc relaxat. Ambele sunt în satul Arbanassi, lângă Târnovo. Hotelul Izvora este un complex de clădiri în stil tradiţional, cu un restaurant demn de luat în seamă şi cu tot confortul modern, elegant integrat în peisajul rural (piscină, spa, centru de conferinţe). În grădină sunt tot felul de animale – ei spun că e o mini-grădină zoologică – aşa cum erau pe vremuri la „Terasa Doamnei” din Bucureşti. Dacă vă interesează, site-ul www.izvora.com are şi o variantă în limba română…

Arbanassi Palace - heliportul

Arbanassi Palace - vedere de pe terasă

Un al doilea loc demn de menţionat este Arbanassi Palace – fosta vilă a lui Todor Jivkov, astăzi transformată în hotel de 5 stele. De un bun-gust mult mai marcat decât orice a făptuit tovarăşul său întru nemernicie de la nord de Dunăre, refugiul de vacanţă al comunistului bulgar este astăzi la dispoziţia turiştilor pentru sume absolut rezonabile (de la 50 de Euro în sus, cu mic dejun şi taxe incluse). Găsiţi detalii la www.arbanassipalace.bg. A, dacă vreţi să ajungeţi acolo cu elicopterul personal, există un heliport perfect funcţional – mai scurtează durata drumului, care pe şosea, de la Bucureşti, e de vreo 200 km.

Boyansko Hanche

Sau dacă, prin absurd, sunteţi blocaţi în Sofia peste weekend, dar vreţi să nu pierdeţi şansa unei experienţe „truly Bulgarian”, puteţi încerca un restaurant din Boyana, puţin în afara capitalei. Noi am încercat, la recomandarea unei colege bulgăroaice, Boyansko Hanche. Ne-a fost recomandat pentru mâncarea bună (mare dreptate a avut!) şi pentru spectacolul folcloric decent, un compromis onorabil între tradiţia autentică şi ceea ce turiştii găsesc atractiv. Şi, nu în ultimul rând, pentru foarte specialul dans pe cărbuni încinşi.

Terasa

Focul

Dansul pe cărbuni

Am ajuns acolo pe la 8 şi jumătate seara. Ni se spusese că e preferabil să dăm comanda înainte de începerea spactacolului, şi s-a dovedit o idee bună. Era încă lumină afară, şi am văzut cum se face focul într-o vatră din grădină – locul unde urma să se joace pe jăratic. Pe dinăuntru, un restaurant destul de obişnuit, lipsit de decorul agresiv-tradiţional de care se fac vinovate multe restaurante româneşti, altminteri bune şi de luat în seamă. În grădină totul minunat, mai puţin umbrelele sponsorizate de Gorna Bania, unul din producătorii locali de apă minerală – stricau toată atmosfera rustică, altfel plină de bun gust. Mâncarea – multă, bună şi destul de ieftină. Ne-a costat cam 25 de leva de persoană, cu antreuri generoase, câte un fel principal şi destulă băutură.

Dansatorii

Spectacolul l-au susţinut 4 dansatori – doi bărbaţi şi două fete-zvârlugi, care ar fi făcut faţă foarte bine şi în trupa lui Michael Flatley. Aşa cum şade bine animatorului, au luat la dans persoane din public, au zîmbit, au făcut show. Civilizat şi decent, fără să se vâre în sufletul nimănui şi fără să vâneze bacşişuri. Punctul culminant a fost, evident, momentul când toată lumea a fost poftită afară, cei doi dansatori bărbaţi s-au descălţat şi au început să dea roată vetrei pe care se împrăştiase jarul în strat uniform. Ah-uri şi oh-uri din partea turiştilor (am avut parte de ruşi, coreeni şi israelieni în seara cu pricina, pe lângă americanii din grupul meu).

În cele din urmă, dansatorii au luat în braţe câte o duducă din public (am văzut eu, le-au ales pe unele mai subţirele!) şi au dat o tură cu ea pe jar. Când profesioniştii s-au restras, brusc 3 americani din grupul meu s-au descălţat şi au decretat că „cine ştie când o să mai am ocazia să fac aşa ceva”. Am profitat de un moment de neatenţie al lor şi am verificat jarul – slavă domnului, era aproape stins. Nu de alta, dar avusesem deja parte de o evacuare medicală în ziua aia…

Sveta Nedelya

Trecând dincolo de evidenţă – şi anume că fraţii bulgari au la fel de multe bube-n cap ca şi noi – la vizita actuală, care va dura mai bine de două săptămâni, mi-am propus să fac un fel de inventar al celor bune şi celor rele, că doar tot am atâta timp la dispoziţie. Şi, de ce nu, eventual să compar bubele lor cu bubele noastre. Ca să ştim şi noi, odată pentru totdeauna, dacă iarba e într-adevăr mai verde pe partea lor.

O plimbare de duminică prin Sofia scoate la iveală un oraş oarecum somnoros, nu ştiu dacă de felul lui sau doar toropit de soarele de iunie. Străzile nu au nicidecum freamătul de stup al străzilor bucureştene. Ritmul e mult mai paşnic, oamenii nu par la fel de grăbiţi şi nici de apăsaţi de griji. Se plimbă liniştiţi, gustând parcă lenea zilei. Nu sunt nici la fel de gălăgioşi, mi se pare. A, şi că tot veni vorba: în Sofia n-am auzit clacsoane isterice. În prima zi m-am şi speriat puţin, pentru că parcă lipsea ceva din peisaj – apoi mi-am dat seama că e de bine!

Am pornit aiurea pe bulevardul principal, Vitoşa, numit după muntele de la marginea oraşului. Stradă cu glanţ şi ştaif, cu magazine cu nume cosmopolite şi preţuri pariziene. Dar – atenţie! – închisă traficului auto, cu excepţia tramvaielor. Mare diferenţă face o arteră pietonală în buricul târgului…

Sf. Gheorghe Rotonda

Dacă ai mai fost prin partea locului, odată ajuns la Sheraton intri în hol, traversezi hotelul şi ieşi într-o piaţetă în care dai cu ochii de o bisericuţă mică şi graţioasă, din cărămidă roşie. Este cunoscută sub numele de Rotonda, poartă hramul sfântului Gheorghe şi este cea mai veche structură din oraş care continuă să servească scopului original. Se suprapune unei construcţii romane din secolul al IV-lea, şi în spatele ei se pot vedea urmele dezgropate ale edificiului public roman din care se înalţă. Nu am intrat, pentru că avea loc o cununie, dar frescele de secol XII-XIV sunt celebre şi se pare că merită văzute.

CC al PCB

Preşedinţia

Ieşind prin celălalt capăt al piaţetei, dai cu ochii de fostul CC al PCB (vă amintesc de ceva iniţialele astea?), actualmente transformat în clădire administrativă a parlamentului bulgar. Localnicii spun că pe dinăuntru e o clădire extrem de deprimantă: întunecată şi înspăimântătoare. Aproape faţă-n faţă cu ea este sediul Preşedinţiei bulgare, păzit de doi soldaţi îmbrăcaţi în uniforme de ceremonie din secolul al XIX-lea. Nu am văzut schimbarea gărzii (are loc la fiecare oră fixă), dar mi s-a spus că e o ceremonie complicată şi interesant de urmărit.

Muzeul de Arheologie

În aceeaşi piaţă se găseşte şi muzeul de arheologie, găzduit într-o moschee din secolul al XV-lea, frumos şi îngrijit restaurată. Curtea este plină de bucăţi de piatră şi marmură aparţinând antichităţii greceşti şi romane, iar în interior se pot vedea artefacte descoperite în diversele situri arheologice de pe teritoriul bulgar, inclusiv celebra mască mortuară din aur masiv a unui conducător trac, excavată în 2003.

Galeria Naţională de Artă

Nu departe de aici, într-o piaţă largă şi impunătoare (piaţa Cneaz Aleksander Batemberg), bine pus în valoare, frumos şi elegant, cu o faţadă neoclasică, cu balcoane din fier forjat, colorat şi dichisit ca un tort de nuntă, se găseşte palatul regal, astăzi transformat în Galeria Naţională de Artă. În faţa galeriei se întinde cel mai vechi parc din oraş, fostă grădină particulară a guvernatorului turc al Sofiei, reamenajată ca grădină publică după 1876. Într-o laterală a parcului, flancat de copaci bătrâni şi răcorit de arteziene, este teatrul naţional „Ivan Vazov”. Răcoarea adună în parc jucătorii de şah, unii dintre ei semi-profesionişti. Se joacă şi pe bani, se joacă şi de plăcere, dar mai ales se socializează de zor şi cu spor. Şahiştii ne văd străini şi fotografi, şi ne strigă că există o taxă pe poze – sau putem să jucăm o partidă în schimbul permisiunii de a-i fotografia. Nici unul dintre noi nu are curaj să încerce, şi plecăm în mijlocul amuzamentului general.

Teatrul Naţional

Şah în parc

Fântânile din parc

La o stradă distanţă de Galeria de Artă, pe bulevardul Tsar Osvoboditel, dai peste o bijuterie de clădire, Biserica Rusă a Sfântului Nicolae. Colorată, cu turlele aurite, biserica a fost construită înaintea primului război mondial pentru comunitatea rusă din Sofia. Arată ca şi când o felie de Kremlin s-a strămutat în mijlocul oraşului.

Biserica rusă

Biserica rusă

Catedrala Aleksander Nevski

Plimbarea mea se încheie în faţa celui mai cunoscut monument al oraşului: catedrala Aleksander Nevski. Proiectată de arhitecţi ruşi în onoarea conaţionalilor lor căzuţi de partea Bulgariei în războiul de eliberare cu Turcia. Stilul bizantin se potriveşte bine locului, iar edilii oraşului au avut grijă să lase mult spaţiu de jur împrejurul basilicii, punând-o bine în valoare. Domul central aurit şi clopotniţa ce adăposteşte 12 clopote sunt vizibile din cele mai multe puncte ale oraşului. Şi dacă tot ajungeţi la catedrală, faceţi câţiva paşi mai încolo, până la intersecţia dintre Aleksander Nevski şi 11 August, şi aruncaţi o privire pieţei de vechituri de aici. Se vinde orice, de la medalii şi insigne sovietice, la cărţi poştale, bijuterii, dantele şi tablouri. Există şansa să găsiţi o piesă autentică, şi să puteţi negocia un preţ bun. Nu se ştie niciodată…

Casa Batllo

Cum spuneam mai devreme, ştiam că undeva în Barcelona există locuri în care să-l întâlnesc pe Gaudi cel din visele copilăriei mele. Mai mult, să întâlnesc trei arhitecţi emblematici pentru Barcelona şi pentru începutul de secol XX, toţi trei adunaţi pe o distanţă de mai puţin de 50 de paşi: Gaudi, Domenech i Montaner (despre care am mai vorbit aici) şi Puig i Cadafalch.

 

Casa Batllo

Casa Lleo-Morera

Bucăţica asta de Barcelona se numeşte „Manzana de la Discordia”, amuzant joc de cuvinte, pentru că în spaniolă manzana înseamnă şi măr, şi cvartal de stradă – de unde şi double entendre: Insula Discordiei sau Mărul Discordiei. Aici sunt trei case construite sau reamenajate de cei trei giganţi ai arhitecturii catalane – trei case atât de diferite încât sunt discordante – fiecare genială în felul său. Dacă porniţi la plimbare pe Passeig de Gracia (şi merită s-o faceţi, pentru că este un bulevard extrem de frumos), coada pentru intrarea la Casa Batllo, la nr. 43 se vede de la mare distanţă. Din păcate, la fel de bine şi vede şi un imens panou publicitar, care acoperă clădirea de la nr. 41, aflată în renovare: Casa Amatller a lui Puig i Cadafalch. Doar câţiva paşi mai încolo, la nr. 35, este Casa Lleo-Morera, a lui Domenech i Montaner.

Casa Batllo - ceramica

Casa Batllo - vedere de pe acoperis

Cele două clădiri din urmă sunt închise publicului, însă Casa Batllo se vizitează. Este singura din care am imagini (este permis fotografiatul) şi cea despre care vreau să vorbesc. Nu că ar fi uşor de descris. Este atât de diferită de ideea convenţională de casă, încât desfide imaginaţia şi vocabularul. Aici Gaudi şi-a lăsat fantezia să zburde liberă, realizând una din cele mai spectaculoase şi mai vibrante clădiri ale perioadei. Faţada e toată o unduire de piatră şi ceramică, în jocuri de culoare, şi culminează cu acoperişul sub forma unei spinări de balaur, placat cu ţigle în formă de solzi. Balcoanele care punctează faţada au forma unor măşti veneţiene. Se zice că arhitectul ar fi stat în stradă, în faţa clădirii, şi ar fi indicat personal amplasamentul fiecărei plăci de ceramică de pe faţadă. Dragonul de pe acoperiş e un fel de omagiu oblic adus lui San Jordi (sfântul Gheorghe), patronul Barcelonei, şi luptei sale cu balaurul.

Se vizitează etajul 1 (piano nobile), terasa din spate, casa scării, podul şi acoperişul. Mi-e greu să spun care din aceste spaţii e mai impresionant. Ce să pomenesc mai întâi? Faptul că în toată clădirea nu există nici un colţ sau unghi, că aproape nici o linie nu e dreaptă? Fantasticul simţ al culorii care guvernează fiecare centimetru de spaţiu? Sau felul în care fiecare element din această orgie a imaginaţiei dezlăţuite este perfect practic şi de o indiscutabilă utilitate?

Casa Batllo - semineul

Casa Batllo - lustra din salon

Casa Batllo - fereastra salonului

Salonul de la etajul 1 este încăperea ale cărei geamuri dau spre Passeig de Gracia. Etajul a fost decorat tot de Gaudi, care a creat aici unele din cele mai bune piese ale sale. Deşi mobilele nu mai există în casă, s-au păstrat şemineul, tavanele cu desen spiralat, vitraliile, elementele de fier forjat. Pentru că vorbeam de funcţionalitate: ferestrele salonului şi uşile interioare au nişte fante (arată ca nişte branhii de peşte) care se pot închide sau deschide, pentru a regla debitul de aer care pătrunde în casă. Ferestre însele sunt gândite pentru a se deschide prin culisare, acţionate de un sistem de scripeţi. Pentru că ochiurile de geam sunt dispuse în unghi unul faţă de celălalt, impresia este cea a unei uriaşe ferestre curbate.

Casa Batllo - curtea de lumina

Luminatorul

Iesirea spre terasa

Terasa

Spatele casei

Cosurile de pe acoperis

Spinarea balaurului

Sagrada Familia, catedrala pe care-mi doream de o viaţă să o văd, mi-a produs o impresie atât de… confuză, că nici acum, la aproape 2 luni de la întoarcere, nu sunt sigură că o pot exprima corect. Mă aşteptam ca, odată ajunsă în faţa construcţiei, să înţeleg brusc măreţul plan al lui Gaudi şi să cad în genunchi, răpusă de perfecţiunea bisericii. Ei, mă rog, poate nu chiar aşa, dar înţelegeţi ideea. Am ieşit din metrou în piaţa din faţa catedralei, am zărit-o şi mă pregăteam să spun „Oooohh…”, aproape fără răsuflare. Am închis brusc gura şi am făcut un pas înapoi. Asta nu era catedrala de care mă îndrăgostisem eu în copilărie!

Sagrada Familia

Sagrada Familia, aripa sudică

Poate pentru că lipsea încadrarea meseriaşă din fotografii, poate pentru că erau cu mult mai multe macarale decât mă aşteptam, poate pentru că e făcută pentru a fi privită pe bucăţi şi nu în ansamblu – nu ştiu, dar ceva nu rima. De la oarecare distanţă, lasă impresia unei incoerenţe la care nu mă aşteptam. Privită dinspre răsărit, se vede faţada Naşterii (singura pe care Gaudi a terminat-o înainte de moarte), cea mai fotografiată şi mai cunoscută porţiune a Sagradei. Problema este că partea de sud a construcţiei nu mai seamănă deloc – arată de parcă cineva a alipit corpul greşit de clădire. Până şi culoarea zidurilor e diferită, ceea ce întăreşte impresia de străin.

Sagrada Familia, faţada Naşterii

Sagrada Familia, faţada Patimilor

Înconjurând catedrala, senzaţia s-a accentuat. La vest, faţada numită „a Patimilor” este atât de diferită de cea a Naşterii, că ar putea la fel de bine să fie două clădiri separate. În vreme ce faţada răsăriteană este naturalistă, o îngrămădire exuberantă de oameni, animale şi plante, de o bogăţie simbolistică ce sfidează ochiul şi mintea, faţada apuseană este şocant de sobră, dominată de personaje geometrice, oarecum sinistre, cu feţe chinuite. Ca un fel de ironic omagiu pentru Gaudi, printre statui se regăsesc formele de coif cu care se termină coşurile de fum de pe acoperişul casei Mila. Este drept, latura de vest nu are nimic de la Gaudi, ba mai mult, decoraţia a iscat la vremea ei uriaşe controverse. Eu una mă îndoiesc că este ceea ce ar fi dorit celebrul arhitect… dar ce contează părerea mea?

Sagrada Familia, coloanele interioare

Sagrada Familia, tavanul

Sagrada Familia, interiorul

Se vizitează şi interiorul, care este un talmeş-balmeş de elevatoare, betoniere, ciocane pneumatice şi tot felul de alte scule şi echipamente cu aspect criptic. Dacă ai răbdare şi imaginaţie, ridicând privirea poţi înţelege ceva din viziunea arhitectului. Coloanele din interior sunt total atipice; spre vârf se ramifică pentru a prelua sarcina tavanului, iar suprafeţele lor schimbătoare le fac să pară vii şi fluide. Ramificaţiile coloanelor şi felul în care se termină în partea de sus, printr-o corolă de frunze, transformă interiorul catedralei într-o uriaşă pădure. Lumina care se prelinge prin cele cîteva vitralii neacoperite de schele colorează coloanele. Cândva, când se vor încheia lucrările (dacă se vor încheia vreodată!), spaţiul de aici va avea o magie greu de egalat. Păcat că nu se va întâmpla în timpul vieţii mele…

Sagrada Familia, interiorul turnului

Bineînţeles că nu am rezistat şi am urcat şi într-unul din turnuri. Boiereşte, cu liftul. De coborât, am coborât „manual”. În afară de o panoramă superbă a oraşului văzut de sus, urcarea mi-a mai oferit şi ocazia de a experimenta mai de aproape unele din „mărunţişurile” care-l fac pe Gaudi un arhitect atât de mare. Fantele practicate în pereţii turnurilor, de exemplu, sunt calculate în aşa fel încât să împiedice ploaia să bată în interior, dar în acelaşi timp să ofere şi cea mai bună acustică pentru clopotele pe care le adăpostesc. Cât despre scările din turn, fotografia lor este prea celebră ca să mai aibă nevoie de vreun comentariu.

Sagrada Familia

Am părăsit Sagrada oarecum tristă. Nu mă întâlnisem cu capodopera pe care venisem să o caut. Mă întâlnisem cu altceva, care nu ştiu dacă e mai mult sau mai puţin decât voiam. Impulsiv, dedat improvizaţiei şi stăpânit de pasiune şi fervoare religioasă, maestrul nu avea timp şi răbdare să-şi aştearnă planurile pe hârtie, aşa că tot ce s-a construit după moartea lui se bazează pe amintirile şi interpretările discipolilor săi. Iar undeva, de-a lungul anilor, Gaudi şi viziunea lui au rămas în urmă, victime ale unei traduceri imperfecte.

Ultima catedrală de pe lista mea nu m-a făcut fericită. Dar eram sigură că trebuie să existe în Barcelona locuri în care să-mi dreg gustul şi să mă împac cu Gaudi.