Buongiorn'Italia!!!

De pe 16 pe 23 martie am fost la Napoli.  Ideea era, ca în toate escapadele noastre de primăvară, să fugim spre sud, spre soare şi căldură, când voi restul încă vă mai chinuiţi pe-aici cu ultimele zvârcoliri ale iernii.  Socoteală eronată.  La Napoli ploua, iar când s-a oprit ploaia au rămas frigul şi vântul.  Să mai ai încredere în geografie şi tradiţie… Aici se încheie nemulţumirile.  Am zis să le pun la început, ca să-mi iau de-o grijă.  Pentru că – în afară de mărunţişurile de mai sus, şi nici ele n-au fost permanente, că au mai existat şi zile cu soare – Napoli a fost mi-nu-nat!  Am zburat cu BlueAir (care a plecat şi a sosit la timp şi la dus, şi la-ntors) , şi am stat, cum ne e obiceiul, într-un apartament închiriat pe internet .  Am avut şi de data asta mână bună, pentru că apartamentul ales e pe via Toledo, un fel de Calea Victoriei locală, la maximum 5 paşi de orice loc interesant din Napoli.  Mă rog, nu chiar 5 paşi, dar aţi înţeles ideea.

Şi mai minunat e că la vest de via Toledo încep Quartieri Spagnoli, o zonă napolitană de un pitoresc fără margini.  E un caroiaj de străduţe, 16 pe lat şi 12 pe lung mi se pare, trasate de stăpânii spanioli ai regiunii prin secolul al XVI-lea, ca să adăpostească garnizoanele care ţineau la respect locuitorii – cam năbădăioşi – ai oraşului.  Străzile nu au absolut nicăieri mai mult de 3 metri lăţime, clădirile au până la 6 etaje.  Faceţi şi voi socoteala dacă soarele are cum vedea vreodată pavajul unor asemenea străduţe…  În orice caz, cei care-şi mai amintesc filmele italieneşti din anii ’50-’60, cu rufele întinse la ferestre – eventual de pe o parte a străzii pe cealaltă – cu gospodine urlând întărâtate la plozii neascultători sau la soţii şi-mai-şi, cu maşinuţe (astăzi ŞI cu scutere) strecurându-se năuce printre oamenii, căţei şi măsuţe de cârciumioare… ei bine, aşa arată Quartieri Spagnoli.

Quartieri Spagnoli

Quartieri Spagnoli

Quartieri Spagnoli

Faţă de vremurile când de Sica a filmat aici Aurul Neapolelui, lucrurile au mai evoluat – pe ici pe colo.  Au apărut alte mărci de maşini şi hoarde de scutere; rufele întinse la uscat sunt acoperite de uriaşe folii din plastic, pentru a le feri de ploaie; firmele nu mai sunt din tablă vopsită, ci din neon.  În rest, probabil că prea puţine s-au schimbat aici în ultima sută de ani.  Magazinele de toate felurile – de fructe, legume, de peşte proaspăt, băcăniile – continuă să aibă clienţii lor fideli, de obicei vârstnici, care vin şi se sfătuiesc îndelung cu măcelarul sau cu vânzătorul de peşte pe tema cinei din seara aceea.  Cârciumioarele sunt într-o continuă luptă cu traficul pentru încă o palmă de loc pe strada fără trotuar.  Faţadele se coşcovesc, aşa cum fac toate faţadele de pe lumea asta, şi casele îşi expun cărămida de dedesubt impudice şi nepăsătoare.

Teoretic, e raiul hoţilor de buzunare şi al sciappatori-lor (hoţii pe motorete, care smulg şi fug).  Practic, nu ne-a furat nimeni nimic, nici măcar aparatul foto lăsat pe masa cafenelei unde îmi păcăleam dependenţa de cafea cu un espresso servit într-un fel de degetar mai mare.  Teoretic, Camorra stăpâneşte fiecare centimetru pătrat din Quartieri.  Practic, am fost mai agresaţi de insistenţa unor turişti germani decât de a merge la braţ pe străzile ameţitor de înguste decât de vreun mafioso. Da, Napoli e murdar – dar nu mai murdar decât alte oraşe pe care le cunoaştem.  Da, Napoli e zgomotos.  Da, Napoli are o problemă cu criminalitatea organizată.  Dar haideţi, zău, trăim în Bucureşti şi ne găsim să ne formalizăm tocmai de chestiile astea???  Serios??  Napoli e imens, împrăştiat, nebun, fascinant, cacofonic, monumental, zăbăuc, fermecător, haotic, pasionant şi pasional, pestilenţial, frustrant, ameţitor şi - mai presus de orice - viu, viu cum numai Sudul solar ştie să fie.

Mare veselie pe Via Toledo

Via Toledo

Funicularul, pe via Toledo

Napoli îţi asaltează simţurile – TOATE simţurile – cu forţă de uragan.  Totul pare exacerbat.  Maşinile clacsonează, dar mai puţin decât scuterele, care clacsonează preventiv („te văd, dar să nu-ţi vină ideea să te abaţi de la drumul pe care eşti”).  Oamenii vorbesc la telefon tare, fără nici un fel de dorinţă aparentă de intimitate sau discreţie – în Napoli toată lumea pare să cunoască toate treburile tuturor.  Vederea îţi e luată de caruselul de forme şi culori, de splendoarea, decadentă de cele mai multe ori, a clădirilor pe lângă care treci.  Din toate cotloanele se ridică spre tine mirosul înnebunitor de sos de roşii sau de pizza.  Napoli se pipăie, se gustă, se miroase – şi ţi se insinuează în minte şi în suflet până să apuci să-ţi dai seama.

"Abonatul" măcelăriei

L-am întrebat în prima zi pe Fabio (administratorului apartamentului) unde putem mânca bine.  A spus „nei vicoli del Quartiere”.  Se pare că la Napoli nu e nevoie să spui care cartier: e clar că e cel spaniol.  Înainte de a ne convinge noi de asta, am fost martorii unei scene din „Doamna şi vagabondul”.  În pragul unei mini-micro-nano-măcelării (cam 3 pe 3 metri, cu frigider cu tot), apare un câine mare, cât un ciobănesc, flocos şi simpatic.  Se aşează fix în prag, cu nasul înăuntru.  Mă aşteptam ca măcelarul să-l uşuie; în loc de asta, omul a apărut cu o bucată de coastă de porc, căţelul a apucat-o foarte delicat în bot, s-a întors pe călcâie şi a dispărut după colţ.  L-am urmărit, aproape convinsă că o s-o găsesc pe iubita lui, şi cineva o să le cânte „Bella Notte”.

Bine de tot am mâncat şi noi, în locuri micuţe, cu 15-20 de mese, în care patronii sau familia lor se aşează să mănânce spre sfârşitul programului, chiar dacă în local mai sunt clienţi; în care clienţii sunt prieteni şi prietenii sunt mereu bineveniţi.  Nici unul din localurile astea nu e deschis şi la prânz şi la cină; e amuzant să te pregăteşti să te duci la Osteria Toledo , pentru că ai mâncat bine la prânz acolo, şi să constaţi că au închis la 6 seara.  Noroc că la mai puţin de zece metri, găseşti Valú  - care era închis la prânz – unde mănânci cel mai bun risotto, „făptuit” chiar sub ochii tăi, pentru că bucătăria e separată de salon printr-un geam uriaş. Dacă mai rămâne loc după masa de seară, încheierea ideală e la unul din nenumăratele localuri cu denumirea foarte generică de „Pasticceria/Bar” de pe via Toledo.  Un pahar de limoncé şi o îngheţată sau o sfogliatella… şi ducă-se dracului orice dietă!  Noi am încercat şi asta, dar am încercat şi un pahar de prosecco rece, pe terasa noastră cea romantică.

C’e la luna mezz’o mare, mamma mia… vă mai povestesc şi mâine!

Vedere de pe terasă

Vedere din camera de hotel

M-am întors săptămâna trecută dintr-o călătorie (de afaceri, cum altfel??) în Lituania.  Nu mai e nevoie să amintesc că neam de neamul meu n-a călcat pe-acolo, şi nici eu n-aş fi călcat, dacă nu mă trimiteau unii cu dinadinsul.  Ca să zic aşa, nu e tocmai o destinaţie turistică de Top 10.  Nici nu prea ştiam mare lucru despre ţara asta, decât că e una din fostele aşa-numite „republici baltice” care dădeau cu tifla URSS-ului de câte ori puteau şi care se ţineau cu dinţii de identitatea lor naţională, indiferent de costuri.

Am ajuns în Vilnius într-o vineri.  Mi-am luat în primire camera la Radisson – superb amplasat, în spatele Primăriei oraşului – şi am pornit prin târg.  Cum ziceam, super central.  Puzderie de magazine scumpe şi foarte scumpe: Armani, Zegna, Ferre, Prada – mă rog, aţi prins ideea.  Pe străzi, să tot fi fost vreo duzină de oameni.  Vineri seara, în buricul târgului!  Măi să fie…  Altfel, boboc de oraş: curăţenie impecabilă pe străzi, maşini parcate numai în locurile de parcare, toate becurile felinarelor funcţionau – ce mai, ordine… nemţească.  Totul ok, cu excepţia pustietăţii de pe stradă.  Mister.

Hotel Radisson Astorija

Piata Rotuses

Piata Rotuses

Dimineaţa urmatoare, când mi-a sunat ceasul la 8:30, l-am suspectat că s-a defectat: afară era suficient de întuneric ca să fie încă aprinse felinarele!  În plus, supriza neplăcută era că mai şi ningea.  Pe 23 octombrie!  Aveam de făcut vreo 300 de kilometri cu maşina, şi eram îngrozită.  Spre norocul nostru, zăpada nu s-a aşezat şi am putut pleca la drum.  Ghinionul face să nu am poze nici de pe drum, nici din Klaipeda, destinaţia noastră, aşa că trebuie să vă povestesc… cu vorbe.

Lituania e o ţară teribil de plată, cel puţin în direcţia nord-vest nu am întâlnit nici un fel de ondulaţie a terenului, cât de mică.  Şosele superbe, orăşele şi sate aşezate la distanţă decentă de autostradă ca să nu se deranjeze reciproc, şi mai ales păduri.  Păduri fabuloase, ca în basmele ruseşti, cu tot felul de foioase, cu conifere, dar mai ales cu mesteceni.  Mi-am amintit de mestecenii albi ai Siberiei, aşa cum i-am văzut în cele trei zile de drum cu trenul prin taiga… o tempora!

Klaipeda e un oraş micuţ (nu-i de mirare, toată Lituania are 3,3 milioane de locuitori, cât Bucureştiul într-o zi proastă), a cărui celebritate este dată de faptul că e port la Marea Baltică, şi că apele lui nu îngheaţă niciodată.  Pe vremuri, se pare că era una din staţiunile estivale celebre ale Uniunii Sovietice – deşi mă depăşeşte de ce, fiindcă nu văd cum apa Mării Baltice ar putea depăşi temperatura unei băuturi de la frigider vara!  Oraşul are o istorie luuungă şi interesantă, de la cavalerii teutoni, trecând prin Ducatul şi apoi regatul Prusiei, până la Al Treilea Reich şi URSS – dar din nenorocire, a fost practic distrus la sfârşitul celui de-al doilea război mondial.

Altfel, pitoresc şi frumuşel – îmi imaginez că vara e chiar o plăcere, cu râul care îl traversează şi cu Laguna Curoniană în faţa ochilor.  Însă acum era un frig…  Aici măcar am înţeles de ce erau pustii străzile: lumea stătea în casă, la căldură.  Noi nu puteam, că trebuia să mâncăm undeva.  De menţionat (ca să nu ziceţi că n-am găsit chiar nimic de spus) restaurantul „Viva la Vita” de la etajul 21 al hotelului Amberton: vedere panoramică a oraşului şi a portului, cu bonus de splendoare dacă vă prinde apusul acolo.

Sf. Casimir

Poarta Basiliana

Sf. Treime

Am revenit la Vilnius vineri seara, şi parcă am nimerit într-un alt oraş: lume pe străzi, tineri cu chitara, animaţie, restaurante care-şi vărsau în stradă fumătorii (dar ca să nu se plictisească le dădeau şi halbele de bere), căţei trăgându-şi după ei proprietarii…  Şi era tot vineri seara, la numai o săptămână distanţă de pustietatea de la sosire.  N-am reuşit să înţelegem.  Dar ne-am bucurat.  Pentru că am reuşit să vedem câte ceva.

Chiar în faţa hotelului – o vedeam de la fereastră – era biserica Sf. Casimir, barocă şi rozalie ca un tort de nuntă.  Nu vă plictisesc cu amănunte, că le găsiţi pe toate aici, dar are o istorie fascinantă.  O aruncătură de băţ mai încolo, primăria ca un templu grecesc.  Tot o aruncătură de băţ, dar în direcţia opusă, biserica Sf. Treime şi Poarta Basiliană (dacă aşa s-o fi traducând). Poarta e rococo, absolut splendidă; biserica este însă într-o stare deplorabilă, şi pe deasupra închisă – păcat, pentru că fiind singura biserică uniată din Vilnius ar fi fost interesant de vizitat.

Magazin de chihlimbar

Vitrina cu chihlimbar

Am dat o tură rapidă prin magazinele de suveniruri din piaţa centrală.  Nu ştiu dacă ştiţi, dar ţările baltice sunt celebre pentru chihlimbarul lor.  Imaginaţi-vă un magazin (de fapt vreo cinci, pe o rază de 200 metri) plin cu bijuterii din chihlimbar, de la galben-lăptos, trecând prin culoarea peltelei de pere, până la verde-auriu.  Toate modelele, toate felurile de bijuterii, toate mărimile şi culorile.  Să înnebuneşti, nu altceva!  Aviz amatoarelor…

Cam asta a fost tura mea rapidă de Lituania.    Cum spuneam, am reuşit să nu văd mai nimic, dar mi-a deschis apetitul.  O să încerc să mai prind o deplasare – dar poate pe vreme mai bună – şi o să vă povestesc mai multe!

Belem

Nu ştiu cum se face, dar în 3 din ultimele 4 oraşe europene pe care le-am văzut în ultima vreme am dat peste câte un maraton!  Roma, Paris şi acum Lisabona – cred că e o conspiraţie împotriva noastră, menită să ne demonstreze cât putem fi de leneşi…  Duminică dimineaţa, o zi splendidă, hotărâm să mergem pe jos până în Belém.  Big mistake, chiar şi în condiţii normale, pentru că distanţa e maaaare.  Dar în condiţii normale am fi putut să ne urcăm într-un autobuz, dacă ne lăsau picioarele.  Aşa, după ce am mers de ne-a ouat puica-n traistă de-a lungul fluviului, în paralel cu maratoniştii, ne-am mai şi chinuit apoi să găsim un taxi – o faptă nu tocmai simplă!

Tejo, văzut din Torre de Belem

Monumentul Descoperirilor

Pe malul fluviului

În fine, am ajuns în Belém şi am constatat că a meritat efortul.  E un cartier aerisit şi rafinat, ca să nu mai vorbim de faptul că are două atracţii greu de egalat: Torre de Belém şi – pe locul întâi pentru mine – Mosteiro dos Jerónimos.  În plus, copaci bătrâni, alei umbrite, case ascunse în grădini de sute de ani, promenadă pe malul fluviului… mă rog, cam tot ce ţi-ai putea dori de la viaţă.  Alfama e o minune, dar de stabilit m-aş stabili în Belém…

Se pare că de-aici au pornit în călătoriile lor cei mai mulţi dintre marii exploratorii portughezi – Henric Navigatorul, Bartolomeu Dias, Magellan şi Vasco da Gama – şi în memoria lor, la intrarea în estuarul fluviului Tejo se ridică Padrão dos Descobrimientos, Monumentul Descoperirilor (Vedeţi ce tare-mi place să pun şi cuvintele portugheze?  Mi se pare delicioase, cu sonoritatea lor un pic bolovănoasă…).  Pe un soclu uriaş din beton se înghesuie 33 de mari exploratori portughezi, fala şi mândria unui imperiu care, în secolele al XV-lea şi al XVI-lea, era mai bogat ca Dumnezeu.  Cu alura lui de provă de corabie, monumentul e impresionant şi face un pandant echilibrat pentru Torre de Belém.

Torre de Belem

Turnul, de pe prima terasă

Loggia veneţiană

Alb, strălucitor, splendid, profilat pe cerul albastru celebrul turn este un simbol al puterii şi bogăţiei, dar şi al îndrăznelii fără limite.  E frumoasă motivaţia faptului că a fost inclus în patrimoniul universal de către UNESCO: „Este o amintire a marilor descoperiri maritime care au pus temeliile lumii moderne.”  A fost prima mea întâlnire cu stilul gotic portughez, numit şi manuelin – aveam să-l revăd curând, într-o formă (dacă pot să-i spun aşa) flamboiantă, la mănăstirea ieronimilor.  Turnul are o graţie la care nu ar avea drept nici o clădire atât de mare şi de grea, şi mai ales una cu scop de apărare.  Cu toate astea, dantelăria din piatră, loggia veneţiană dinspre fluviu, turnuleţele în stil maur şi ferestrele arcuite îl fac să pară eteric, delicat şi preţios ca o bijuterie.

Mosteiro dos Jeronimos

Portalul sudic

Interiorul

Dacă turnul mi-a plăcut, mănăstirea m-a lăsat fără suflare.  Dincolo de semnificaţia istorică şi artistică de netăgăduit (vă povesteşte Wikipedia mai bine ca mine, dar ceva tot trebuie să spun: pe locul acesta a luat Vasco da Gama masa cu regele Manuel, şi aici şi-a petrecut ultima noapte înainte de plecarea pe mare, şi mănăstirea însăşi a fost construită în semn de recunoştinţă pentru întoarcerea lui glorioasă!), este de o frumuseţe nepământeană.  Primul cuvânt care mi-a venit în minte a fost „filigran”.  Toată construcţia e de o bogăţie a detaliului şi a simbolurilor că ţi-ar trebui o viaţă să le cuprinzi.  Interiorul bisericii ar trebui, după toate regulile logicii, să pară cavernos, pentru că este extrem de vast şi foarte înalt.  Cumva însă, scapă de pericolul ăsta şi reuşeşte să fie viu, cald şi incredibil de armonios.

Claustrul

Galeria

Galeria

Dar cel mai minunat loc din duminica aia cu locuri minunate a fost peristilul mănăstirii (sau claustrul, sau cloister – dacă e vreun arhitect printre cititori, să mă corecteze, vă rog).

Paranteză.  Am câteva locuri fantastice pentru care am făcut un adăpost special în suflet: Campo dei Miracoli din Pisa într-o zi senină, cu combinaţia de cer albastru-albastru, iarbă verde-verde şi ziduri albe-albe; prima întâlnire cu vitraliile de la Sainte-Chapelle, când ai impresia că ai păşit într-o cutie de bijuterii; clădirile de la Montserrat, profilate pe stâncile muntelui; şi, cel mai recent pe listă, interiorul mănăstirii ieronimilor.  Cred că toate sunt, în mare măsură, fapte ale luminii, şi probabil că nu mi-ar fi produs aceeaşi impresie într-o zi înnorată.  Asta înseamnă că sunt fabulos de norocoasă, pentru că s-a întâmplat lumina potrivită în ziua potrivită, aşa încât eu să mă aleg cu unele din cele mai dragi amintiri ale mele…

Peristilul este uriaş (55 x 55 metri, am aflat ulterior) şi are două etaje – o inovaţie pe vremea respectivă, se pare.  Întreaga arhitectură dă o senzaţie de imponderabilitate, e ca o spumă delicată gata să-şi ia zborul la prima adiere de vânt.  Un fel de palat de cleştar…

(va urma)

Praca do Comercio

Dacă Alfama se cocoaţă pe versanţi, Baixa (aşa cum îi spune şi numele) este un cartier pe teren plat, în zona joasă dintre Alfama şi Bairro Alto.  Nimic nu poate fi mai diferit de Alfama: în Baixa, străzile se desfac largi şi grandioase şi conduc privirea spre pieţele şi mai largi, şi mai grandioase, iar lumina cade egală şi orbitoare, fără cotloane şi ascunzişuri.

De la noi, de „acasă”, coboram 135 de trepte până la Maddalena, prima dintre străzile paralele ce formează Baixa.  După cutremurul din 1755, care a ras cea mai mare parte a oraşului, marchizul de Pombal a profitat de ocazie pentru a face ceea ce avea să-l facă celebru pe baronul Haussmann la Paris, vreo sută de an mai târziu: a purces la sistematizarea urbei.  Rezultatul a fost Baixa Pombalina, inima capitalei portugheze, un cartier cu străzi perpendiculare, aerisite şi elegante.  Figură controversată pentru că în cele din urmă s-a dovedit un tiran, marchizul de Pombal a deschis larg porţile epocii iluministe în Portugalia făcând la 1760 ceea ce Bucureştiul nu face nici în 2010: clădiri proiectate pentru a rezista la seisme.

Rua Augusta

Restaurante

Clădiri în Baixa

Toponimic vorbind, Baixa este echivalentul centrului vechi al Bucureştilor; şi aici, străzile sunt numite după meseriile şi negoţurile celor care le locuiau: Rua dos Douradores (strada aurarilor), Rua da Prata (strada argintului), Rua dos Coreeiros (strada şelarilor), Rua dos Sapateiros (strada cizmarilor).  Diferenţa este că pe aceste străzi e curat şi sunt în cea mai mare parte pietonale…

Praca do Comercio văzută din Fortăreaţă

Arcul triumfal

Rossio

Acest plan în formă de grilaj se întinde între cele mai vechi şi mai importante două pieţe ale Lisabonei: Praça do Comercio în capătul dinspre fluviul Tejo, şi Rossio.  Praça do Comercio este o splendoare de spaţiu rectangular, flancat de clădiri în formă de U, care parcă-şi deschide braţele către apă.  În mijlocul pieţei, statuia ecvestră a regelui José I stă cu faţa spre fluviu şi ocean, salutând sursa bogăţiei imperiului.  Din Praça do Comercio se intră pe Rua Augusta pe sub un arc triumfal, iar privirea călătoreşte, neîmpiedicată, până în Rossio (sau Praça de D. Pedro IV, pe numele său adevărat).  Începută şi terminată la picioarele câte unui rege, nu e de mirare că i-au spus străzii Rua Augusta…

Elevador de Santa Justa

Gara Rossio

Praca dos Restauradores

Ce e de văzut în zonă?  Păi, elevador de Santa Justa, un ascensor care duce leneşul din Baixa în Bairro Alto, pe o înălţime de 45 de metri - construit de un discipol de-al lui Gustave Eiffel.  Apoi gara Rossio, cu porţile sale în formă de potcoavă;  piaţa Rossio cu Teatrul Naţional Dona Maria II, cu fântânile sale şi cu pavelele care desenează valuri pe tot cuprinsul pieţei.  Ar mai fi Praça dos Restauradores, care comemorează eliberarea Portugaliei după 60 de ani de stăpânire spaniolă, în 1640 – aceleaşi pavele măiestru aşezate sub picioarele tale, un palat roz şi graţios pe o latură a pieţii (Palatul Foz, actualmente birou de turism – am intrat doar de dragul de a-i călca pragul, dar se pot afla informaţii utile înăuntru!).  Dacă vreţi să mai pierdeţi vremea prin zonă, uitându-vă cum trece vremea, puteţi să vă aşezaţi la o masă la Pasticceria Suiça – după care o să aveţi dificultăţi să vă ridicaţi…  Sau, dacă vă mai ţin picioarele, daţi o tură pe Rua das Portas do Santo Antão şi mâncaţi la unul din zecile de restaurante cu fructe de mare.  Şi, dacă tot ajungeţi acolo, intraţi măcar să vedeţi cum arată pe dinăuntru Casa do Alentejo – noi n-am mâncat acolo, pentru că avea loc o lansare de carte, dar interiorul merită efortul.

Rua das Portas do Santo Antão

Casa do Alentejo

Casa do Alentejo

Monumentul Descoperirilor

Am plecat la Lisabona aproape din întâmplare.  Anul trecut, prin toamnă, am primit un mesaj de la Blue Air, care ne anunţa că, timp de 2 ore, are o reducere uriaşă la preţul biletelor.  Ne-am gândit care e cea mai scumpă destinaţie a lor, cea care ar fi meritat cel mai mult cumpărată cu aşa o promoţie, şi aşa am ales ţinta concediului nostru de primăvară: Lisabona.

Nu că nu ne-am fi dorit să ajungem acolo.  Ne doream, din tot felul de motive, care mai de care mai subiectiv: Amalia Rodrigues, azulejos, fructe de mare, templierii din Tomar, sonoritatea limbii portugheze aşa cum se aude în fado.  Nu era prima noastră prioritate, intenţionam să mergem altundeva, dar cum calul de (aproape) dar nu se caută la dinţi…

Ştiam că Lisabona e un oraş relativ nou, pentru că în 1755 un cutremur cumplit l-a distrus aproape în totalitate, iar mare parte din ceea ce se vede astăzi s-a construit după mijlocul secolului al XVIII-lea.  Ca întotdeauna, am ales să stăm în partea cea mai veche a oraşului, şi aşa am ajuns în Alfama care, construită pe stânca dură a colinei, nu a fost afectată de cutremur…

Alfama - lângă casă

Scări in Alfama

Alfama - celebrul tramvai 28

Dacă ar fi să aleg un loc care să adune în el tot spiritul Lisabonei, nu aş alege nici dantelatul Torre de Belém, nici eleganta Rua Augusta, nici Parque das Nações – paraşutat direct din secolul al XXII-lea – ci aş alege Alfama.  Pentru că aici a supravieţuit vechea Lisabona, la poalele castelului Sfântului Gheorghe, între Costa do Castelo şi malurile râului Tejo, pe străduţele întortocheate, în căsuţele lacome de spaţiu şi de lumină.  Aici se simt sunetele, mirosurile si culorile oraşului vechi.  Aici faţadele nu sunt peste tot renovate, piatra de râu cu care sunt pavate uliţele îţi oboseşte picioarele greu încercate de urcuşurile şi coborâşurile fără număr, aici mirosurile pot să jignească nasurile mai delicate, iar hărţile sunt de o patetică inutilitate.  Aici, în cartierul care pe vremuri aparţinea sărăcimii, al hoţilor şi al marinarilor, rămas aproape neschimbat de pe vremea când maurii stăpâneau oraşul, s-a născut muzica ce defineşte Portugalia: fado-ul.

Casa noastră din Alfama

Altă străduţă din Alfama

Aici am găsit un apartament superb, într-o clădire proaspăt renovată pe interior, şi cu nelipsitele azulejos pe faţadă.  Primul contact cu gazdele noastre, Margarida şi Luis, avea să dea tonul interacţiunii cu portughezii: calzi, prietenoşi, plini de solicitudine şi de bunăvoinţă.  Cei doi ne aşteptau cu vinul la rece şi cu prăjituri de casă şi n-au plecat înainte de a-şi nota ora la care aveam avion peste o săptămână, pentru că „ei îşi conduc întotdeauna oaspeţii la aeroport cu maşina, cum adică să luăm un taxi?”.

Ca să fiu limpede de la bun început: Alfama nu este nici pentru mofturoşi, fiindcă nu e picture-perfect, nu are faţade impecabile şi grădini manuchiurate, mai miroase ici şi colo a gunoi, iar trotuarele nu sunt netede ca-n palmă; nu e nici pentru leneşi sau cardiaci, pentru că e numai un deal şi-o vale, cu sute de escadinhas (trepte) inegale, incomode şi imposibil de localizat pe hartă.  Dacă vreţi hoteluri elegante (deşi, hm, am văzut unul splendid şi-n Alfama, Olissippo do Castelo, de 4 stele), duceţi-vă în Baixa.  Dar dacă vreţi culoare locală şi farmec, Alfama n-o să vă dezamăgească.

Castelo de Sao Jorge

Vedere din Castel

Stăpânul castelului

Bun, şi ce se poate vedea în Alfama?  Păi ar merita început cu castelul Sao Jorge, care domină întregul oraş.  Citadela şi castelul în sine, care datează mai mult sau mai puţin de pe la începutul mileniului trecut, au acel farmec care nu lipseşte nici unei fortificaţii antice pe care un oraş a înglobat-o şi a absorbit-o în corpul său, uneori mutilând-o prin adăugiri complet aberante, alteori ciuntind-o ca să facă loc altor clădiri.  Nu vă plictisesc cu istoria fortăreţei, pentru că orice ghid turistic vă poate spune lucruri mult mai bine documentate.  O să spun numai că nu există loc mai potrivit pentru a vedea de sus panorama oraşului, de preferinţă la asfinţit, când soarele aureşte apele fluviului şi îmblânzeşte contururile acoperişurilor.  Acum mulţi ani, urcată pe Rarău şi având întreaga Moldovă la picioare, am avut înţeles de ce se simţea Ştefan cel Mare atotputernic – la Lisabona, în fortăreaţă, privind oraşul întins cuminte cât vedeam cu ochii, am înţeles de ce maurii se ţineau cu dinţii de castel şi ce l-a îndemnat pe cavalerul Martim Moniz să oprească cu preţul vieţii închiderea porţilor în faţa cruciaţilor care voiau să-l recucerească.  Mă rog, o viziune cât se poate de emoţională asupra istoriei, motivată de auriul unei după-amieze târzii, de ţipetele păunilor care se jucau prinselea cu fotografii şi de slăbiciunea mea pentru oraşe vechi, castele şi apusuri de soare…

Sao Vicente de Fora

Azulejos la Sao Vicente

Capela cu intarsii de marmură

Ar mai fi de văzut în Alfama şi mănăstirea Sao Vicente de Fora, o frumuseţe de biserică de secol al XVII-lea, construită peste ruinele unui aşezământ augustin din secolul al XII-lea, unde sunt înmormântaţi aproape toţi domnitorii din Casa de Braganza.  Nu rataţi curtea interioară, decorată cu zeci de metri de azulejos (celebrele plăci de faianţă portugheză), şi nici seria de fabule de La Fontaine ilustrate – cum altfel? – tot pe azulejos.  Capela cu pereţii decoraţi în intarsie de marmură este spectaculoasă de-ţi taie răsuflarea – am fost tentată să pipăi peretele ca să mă conving că arabescul e într-adevăr de piatră, şi nu o pictură delicată şi caligrafică.  Cu toate că e obositor, urcuşul până în vârful turlei te răsplăteşte cu o altă vedere panoramică: ochiul coboară, neîmpiedicat de nimic, până la malul apei – credeţi-mă, merită!

Panteonul

Destul de aproape e şi Panteonul Naţional, aşa cum este numită biserica Santa Engracia.  Înăuntru sunt monumentele tombale ale unor preşedinţi ai Portugaliei, al unuia din scriitorii ei celebri şi al Amaliei Rodrigues.  Construcţia bisericii a durat sute de ani (se spune că din cauza unui blestem), încât în portugheză expresia „să dureze cât Santa Engracia” a ajuns să însemne un fel de „la paştele cailor”.  Marţea şi sâmbăta, alături de biserică se ţine Feira da Ladra (piaţa hoaţei – de ce a hoaţei şi nu a hoţului nu ne explică nici o legendă), o piaţă de vechituri, dar nu un flea market aşa cum v-aţi obişnuit pe la Londra sau Bruxelles.  Nu are nimic glamour sau romantic Feira da Ladra; este o adunătură sordidă de lucruri vechi, desperecheate şi scâlciate.  Peste tot locul pluteşte un miros de casă de om bătrân şi decrepit, de tristeţe şi penurie.  Treceţi cât puteţi de repede de târg şi nu-l lăsaţi să vă strice ziua…

Se de Lisboa

Ce-ar mai fi… Catedrala Lisabonei, Santa Maria Maior sau Sé de Lisboa, cea mai veche clădire din oraş şi un exemplu splendid de arhitectură romanică (cel puţin la exterior).  Clădirea este minunat de sobră şi de elegantă, cu un aer ascetic pe care nu-l mai vezi la prea multe biserici din vestul Europei.  De pe la 1150, când a început construcţia ei, i s-au tot adăugat sau reparat porţiuni, aşa că a ajuns să „conţină” tot felul de stiluri arhitectonice, de la cel romanic iniţial până la baroc şi rococo.  Asta nu are prea multă importanţă, pentru că este oricum foarte frumoasă, iar într-o după-amiază cu soare roza de deasupra intrării este un vis.

Dacă aţi ajuns până la Sé şi dacă vă e foame, mai coborâţi câţiva paşi şi, pe rua dos Bacalhoeiros găsiţi un lung şir de restaurante de toate etniile şi culorile.  Măcar o dată în Lisabona trebuie să încercaţi bacalhau, cod uscat şi rehidratat, gătit în diverse moduri.  E unul din acele must-do ale Portugaliei…

3 strazi cu acelasi nume!

În sus şi-n jos prin Alfama

Înghesuială mare!

Un ultim cuvânt despre Alfama: rezervaţi-vă măcar două ore în care să vă pierdeţi pe străduţele ei pline de culoare şi pitoresc.  Spuneam mai devreme că hărţile sunt inutile.  La un moment dat, am ajuns într-o intersecţie în formă de Y unde, încercând să ne orientăm, am văzut cu stupoare că toate cele trei străzi care intrau în intersecţie se numeau la fel: rua de Escolas Gerais!  Ne-a umflat râsul, am băgat harta în geantă şi am pornit fără ţintă pe străduţe.  Aşa am făcut cele mai minunate descoperiri – ceea ce vă doresc şi vouă!

- Va urma -

Bradul de Crăciun la MBK Mall

Viaţa Thailandei este cel puţin paradoxală şi ameţitor de dihotomică: pe de-o parte, şosele şi autostrăzi ca în Germania, pe de alta canale şerpuitoare şi pestilenţiale ce spintecă oraşul în două; o dorinţă şi o voinţă de a se moderniza aproape dureroase, alături de un devotament medieval faţă de monarhie şi (mai ales) de monarh; mall-uri spectaculoase, ameţitor de moderne şi agrementate cu tot ce poate fi mai „latest fashion” la numai câteva străzi distanţă de pătura întinsă pe trotuar unde un bătrân matusalemic (şi ştirb) vinde… proteze dentare la mâna a doua; tren suspendat de mare viteză care uneşte cele mai îndepărtate puncte ale oraşului şi… tuk-tuk-uri.

Trenul suspendat; tuk-tuk în dreapta jos

Dacă m-ar întreba cineva care este primul lucru care-mi vine în minte când mă gândesc la Asia (un fel de top-of-mind din advertising), cred că n-aş ezita să spun că este tuk-tuk-ul.  Pentru cei care nu ştiu, un tuk-tuk este o motocicletă/motoretă/moped de care se agaţă un fel de cutie pe două roţi, cu acoperiş şi două banchete poziţionate faţă-n faţă.  După posibilităţi şi fantezie, cutia poate fi decorată cu orice: clopoţei, valtrapuri, baldachine, franjuri, amulete şi flori.  Este un vehicol omniprezent pe străzile Asiei, nu pare să se supună regulilor obişnuite de circulaţie, se strecoară prin traficul dement ca o cobră atinsă de nebunie, iar preţul cursei este negociabil dincolo de orice imaginaţie.

Dacă vrei să guşti din plin spectacolul străzii şi dacă eşti bun prieten cu adrenalina, în loc să iei un taxi cu aparat de marcat şi aer condiţionat, tocmeşti un şofer de tuk-tuk.  De cele mai multe ori, se va oferi să-ţi stea la dispoziţie toată ziua, pentru o sumă cu totul şi cu totul incredibilă: 200-300 de baht, adică 6-9 dolari americani.  De banii ăştia te descâlceşte din labirintul de străduţe pe care se găsesc templele la care vrei să ajungi, te aşteaptă răbdător la ieşirea din templu sau restaurant, îţi răspunde la întrebări cu multă bunăvoinţă într-o enlgeză numai de el înţeleasă, îţi oferă senzaţii tari în traficul şi aşa aberant (în Thailanda, ca şi în Anglia, dreapta e pe stânga) şi te aduce înapoi la hotel când mai ai puţin şi cazi din picioare de oboseală.  E drept că există şi un dezavantaj (deşi femeile ar putea să nu-l resimtă chiar atât de acut): fiecare asemenea şofer face măcar o oprire la un magazin de bijuterii (de cele mai multe ori), sau de suveniruri.  Am întrebat mult în dreapta şi-n stânga până ne-am dumirit care e explicaţia: dacă duce clienţi, şoferul capătă de la patron bonuri de benzină sau motorină, care-i permit să îşi practice mai departe meseria.  Nu eşti obligat să cumperi, e de ajuns să stai măcar un sfert de oră şi să manifeşti un interes moderat.  Pe de altă parte, se poate întâmpla să nimereşti într-un loc interesant, unde să-ţi faci rapid cumpărăturile de suveniruri şi să scapi de grija lor cu minimum de cheltuială şi de bătaie de cap – cum ni s-a întâmplat nouă.

Bang Pa-in, pavilionul de pe lac

La primul „obiectiv” despre care vreau să vă povestesc n-am ajuns cu un tuk-tuk, ci cu un autocar.  Nesemnificativ lucru, pentru că în jurul palatului Bang Pa-In era plin de tuk-tuk-uri… nicăieri în Asia nu eşti la mai mult de un pocnet din degete distanţă de ele.  Palatul este la vreo 60 de kilometri de Bangkok şi reprezintă palatul de vară al regilor thailandezi.  Numele lui este legat, ca nenumărate alte lucruri din Thailanda, de domnia regelui Mongkut (ţineţi minte, Rama IV din Anna şi Regele), care l-a renovat pe la mijlocul anilor 1800, după ce fusese lăsat multă vreme în paragină.  Fiul lui, Chulalongkorn, l-a îmbogăţit şi l-a adus în forma sa de azi.  Pentru că actualul cuplu regal îl vizitează rar, palatul e la dispoziţia turiştilor.

Contrastul dintre stiluri

Să juri că eşti la St Petersburg...

Pavilionul chinezesc, Phra Thinang Wehat Chamrun

Cu toate că este situat într-un parc imens şi extrem de frumos şi bine îngrijit (am ajuns acolo în ajunul zilei de naştere a regelui, poate şi din cauza asta totul era atât de impecabil), complexul de clădiri e un talmeş-balmeş de stiluri. Thailandezii sunt extrem de mândri de locul ăsta, şi nu contenesc să scoată în evidenţă influenţa occidentală.  Pentru mine, „occidental” după definiţia lor, ar fi fost cu mult mai plăcut să văd stilul thailandez în acţiune – că doar dacă voiam să văd statui de marmură în stil antic grecesc mă duceam la Atena…  În fine, Bang Pa-in este probabil pentru thailandezi un simbol al deschiderii către lume şi al modernizării ţării, şi merită reţinut în acest spirit.  Pe dinăuntru n-am văzut decât Phra Thinang Wehat Chamrun, un pavilion în stil chinezesc, dăruit regelui de supuşii săi de origine chineză.  Splendid, comparabil ca graţie şi eleganţă a arhitecturii cu pavilioanele din Oraşul Interzis din Beijing.  Din păcate, fotografiatul interzis…

Ayutthaya

Ayutthaya

Ayutthaya

Vizita la Bang Pa-in se combină de obicei cu o vizită la Ayutthaya, vechea capitală a regatului, distrusă în 1767 de armata birmaneză.  Ceea ce s-a mai păstrat până astăzi Parcul Istoric Ayutthaya, zonă intrată în patrimoniul UNESCO de vreo 30 de ani.  Ca să vă faceţi o idee, se spune că pe la 1700 oraşul avea aproape un milion de locuitori – când Parisul avea 515 000, iar Londra cam 600 000.  Extrem de interesantă vizită, dacă eşti interesat de istorie şi de temple.  Cum istoria o puteţi citi din cărţi, iar ruine de temple o să vă arăt, infinit mai frumoase, de la Angkor Wat, nu intru în detalii…

Înapoi în Bangkok şi la prietenii noştri cu tuk-tuk.  Tur de-o zi, pe care nu recomand nimănui să-l repete dacă nu are antrenament serios: Grand Palace şi Buddha de Smarald, Wat Arun (Templul Zorilor), Wat Pho (Buddha lungit), Wat Rachapradit (Templul de Marmură).  Dărâmător… dar extrem de frumos.

Wat Phra Kaeo

Wat Phra Keow

Palatul propriu-zis

Grand Palace nu mai e de aproape un secol reşedinţa regală a Thailandei, dar continuă să fie un simbol puternic al regalităţii.  Timp de 150 de ani a adăpostit întreaga familie regală (femeile şi băieţii mici în curtea interioară, închisă şi azi publicului) şi o parte a guvernului (în curtea exterioară).  Palatul regal în sine este doar una din numeroasele clădiri din incintă – şi este încă un paradox.  Peste un palat cu o  arhitectură categoric europeană se sumeţeşte un acoperiş extrem de thailandez!  Efectul nu deranjează, e mai degrabă simpatic – dar îţi pune creierii pe bigudiuri, la fel ca şi Bang Pa-In.

Wat Phra Kaeo, cel mai sfânt templu al Thailandei, se găseşte în colţul curţii exterioare a complexului şi adăposteşte statuia lui Buddha de Smarald.  Pentru ochii unui ne-budist, statuia nu este deloc impresionantă: are vreo 45 de centimetri înălţime, este sculptată în jadeită şi nicidecum în smarald, şi pare pierdută în vârful postamentului pe care e cocoţată.  Pentru budişti însă, micuţa statuie este întruchiparea unei legende fabuloase, care începe în India în anul 43 înainte de Christos şi trece prin întreaga istorie a regiunii.  Ca să vă faceţi o idee despre importanţa mărunţelului, el este şi în ziua de azi disputat de Thailanda, Laos şi Cambogia, iar însuşi regele Bhumibol vine de două ori pe an să-i schimbe vestimentaţia şi podoabele!

Wat Pho, Buddha alungit

Wat Pho, picioarele lui Buddha

Wat Pho, tălpile lui Buddha

Dacă aveţi curiozităţi legate de masajul thailandez, locul unde vi le puteţi lămuri este Wat Pho.  E doar la o aruncătură de băţ de Buddha de Smarald şi se remarcă prin două lucruri: una din cele mai mari statui ale lui Buddha (46 de metri lungime şi 15 înălţime, acoperită cu foiţă de aur şi decorată cu intarsii de sidef) şi faptul că aici s-a născut masajul tradiţional thailandez.  Una peste alta, în întregul complex sunt peste 1000 de statui ale lui Buddha, unele din ele în poziţii yoga absolut neverosimile…  A, şi să nu uit: masajul thailandez categoric NU este ce vă trece vouă prin minte – este masaj pe bune, şi nu e câtuşi de puţin blând şi delicat!  Cam ca poziţiile alea de yoga…

Wat Rachapradit, Templul de Marmură

Wat Rachabophit

Wat Rachabophit

Din nou destul de aproape de Grand Palace şi unul lângă celălalt sunt alte două temple superbe: Wat Rachapradit şi Wat Rachabophit.  Aţi remarcat probabil că „wat” apare în fiecare nume de templu şi nu e greu de dedus că asta şi înseamnă: templu.  Cealaltă vocabulă recurentă este „racha”, care înseamnă „regal” (derivat probabil din cine ştie ce rădăcină indo-europeană din care a ieşit şi „raja” sau „rajah”; e doar o presupunere, nu am făcut nici un fel de săpături ca să aflu exact).  Prefixul „racha” dintr-un nume indică faptul că locul respectiv se află sub patronajul familiei regale.

Amândouă templele erau minunat de lipsite de turişti, aşa că am putut să ne plimbăm în voie.  Rachapradit se remarcă printr-un ubosot (sala de rugăciune, sala consacrării) superb decorat cu marmură albă şi gri (motiv pentru care i se şi spune Templul de marmură). Rachabophit este singular prin faptul că are o curte circulară şi prin (din nou) uimitoarea diferenţă dintre exteriorul foarte thailandez (pereţii acoperiţi cu plăcuţe de ceramică) şi interiorul aproape gotic.  În vârful pagodei templului se află o sferă în care se păstrează relicve ale lui Buddha.  Fermecător interludiu liniştit în mijlocul unei zile nebune, ambele temple…

Wat Arun, prang central

Wat Arun, terasă mediană

Wat Arun, treptele abrupte

Aproape faţă-n faţă cu Grand Palace, dincolo de fluviu, se ridică poate cel mai emblematic monument al oraşului, Wat Arun sau Templul Zorilor.  Ca tot restul oraşului, Templul Zorilor este şi el destul de nou – construit pe la 1800.  Remarcabil este turnul central al templului (prang), placat cu bucăţi de porţelan în modele incredibile.  Despre originea acestui porţelan am auzit mai multe variante, şi nu reuşesc să aflu care e adevărul.  Povestea mea preferată este că, la momentul când se construia templul, au rămas fără bani pentru decoraţia exterioară, şi s-a făcut apel la populaţia oraşului, care şi-a donat vesela pentru a contribui la construcţie.  Deşi cel mai probabil este că, de fapt, aşa cum spune Wikipedia, porţelanul fusese folosit ca balast pe vasele care veneau din China…  Deşi i se spune Templul Zorilor, pentru că lumina răsăritului dă o nuanţă perlată turnului „tapetat” cu cioburi de porţelan, la apus clădirea face o impresie cel puţin la fel de puternică.  Dacă ajungeţi acolo, faceţi efortul de a urca până la ultima terasă a turnului (urcuşul e incredibil de greu, treptele sunt înguste şi înalte), pentru că panorama merită tot efortul. A, iar statuile chinezeşti pe care le găsiţi de jur-împrejur sunt, fără excepţie, a Kodak moment each!

Somnul drepţilor...

Peste tot o să găsiţi călugări dispuşi să stea de vorbă.  Nu îi ocoliţi, unii dintre ei au lucruri interesante de spus… sau nu.

Chestiuni practice:

Grand Palace: deschis zilnic de la 8:30 la 15:30.  Intrarea: 200 Baht.  Atenţie la ţinută: indiferent de vreme, bărbaţii trebuie să poarte pantaloni lungi şi să aibă mâneci la bluze/cămăşi; femeile trebuie şi ele să fie decent îmbrăcate.

Wat Arun: deschis zilnic de la 8:00 la 17:30.  Am citit că de curând templul a început să perceapă o taxă de 50 Baht vizitatorilor străini – când am fost noi, era gratuit, deci nu bag mâna-n foc.

Wat Pho: deschis între 8:00 şi 17:00, cu pauză de la 12:00 la 13:00.  Intrarea: 20 Baht.  Masajul poate ajunge la 200 Baht pe oră.  Nu se fac programări; se stă pur şi simplu la coadă.  Se pot lua şi lecţii de masaj, dar nu am informaţii precise despre asta.

Wat Rachapradit: deschis între 9:00 şi 19:00.  Intrarea liberă, din câte-mi amintesc.

Wat Rachabophit: deschis între 9:00 şi 18:00.  Intrarea la fel de liberă.

De prin primăvara-toamna lui 2008 am decis că renunţăm la tradiţionala noastră insulă grecească de toamnă pentru o călătorie mai lungă (şi mai costisitoare) către nişte ţări pe care amândoi ne doream să le vedem: Thailanda şi Cambodgia.  Fascinaţi (el) de bucătăria Asiei de sud-est, (eu) de templele de la Angkor, sfârşitul lui noiembrie trebuia să ne prindă într-un avion cu destinaţia Bangkok.

Numai că (nu ştiu dacă vă mai amintiţi) pe 26 noiembrie protestatari paşnici au ocupat aeroportul Suvarnabumi, închizându-l cu desăvârşire traficului.  Ceea ce la început a părut o glumă cu viaţă scurtă s-a prelungit o săptămână – săptămână în mijlocul căreia era programat zborul nostru la Bangkok.  Călătoria noastră începea duminica, era miezul zilei de vineri şi noi tot nu ştiam dacă plecăm sau nu…  Turkish Airlines ne duceau cu vorba, nu voiau nici să ne schimbe destinaţia (eram dispuşi să renunţăm la Bangkok pentru Singapore, cu toate pierderile financiare aferente), nici să ne dea banii înapoi, nici să ne spună ceva concret.  Familia, panicardă ca de obicei, ne suna din sfert în sfert de oră cu rapoarte, întrebări, sfaturi şi rugăminţi fierbinţi de a renunţa la voiaj.  În fine, sâmbătă seara s-a anunţat că se zboară în Thailanda, dar se aterizează pe un aeroport militar, la 150 de kilometri sud-vest de Bangkok, de unde se organizează transportul până în capitală.  Ţuşti la aeroport!

Zbor scurt şi lejer până la Istanbul, layover moderat la turci, zbor lung (10 ore) şi avion relativ gol (cam o treime din locuri ocupate) până la Bangkok.  Uitam să vă spun că în dimineaţa plecării mă izbise o răceală cum de mult nu mai avusesem – febră, robinet nazal deschis la maximum, dureri de cap, vată în creieri, toate cele.  Îmi doream sincer să mor ca să scap de chinuri.  Aşa că locurile libere din avion s-au dovedit mană cerească: m-am ghemuit pe două scaune, înfofolită în pături, şi am reuşit să dorm câte puţin.

Am aterizat – după ce ne-am învârtit vreun sfert de oră pe deasupra aeroportului, împreună cu alte câteva 747 – la U-Tapao.  Am căutat acum aeroportul, şi i se spune „internaţional”, dar vă dau cuvântul meu că anul trecut era listat drept militar.  De altfel, asta se vedea şi cu ochiul liber: locul nu era nicidecum echipat să primească valurile nesfârşite de turişti care-l invadaseră brusc.  Cu toate astea, thailandezii se repliaseră exemplar: se organizaseră puncte de control paşapoarte, servicii de încărcare-descărcare bagaje, puncte de prim ajutor şi chiar de distribuire gratuită a apei potabile.  Primul contact cu spiritul antreprenorial thailandez: birourile de transport către Bangkok apăruseră ca ciupercile după ploaie, oferind de la autobuze la… trotinete, cred.  Uluitoare mobilizare în 24 de ore!

Autostrăzi

În fine: urcat în autocar, drum de vreo 2 ore, ajuns în Bangkok… pe dreapta!  Şoferul nu vorbea boabă de engleză, ceilalţi pasageri erau ne-thailandezi, veselie mare.  Ne-a basculat lângă un centru comercial – norocul nostru, pentru că am gasit un ATM şi am scos nişte bahţi, să avem de taxi.  Oprit taxi, dat adresa, negociat preţul, pornit.  Din locul unde ne-a lăsat autocarul (nici în ziua de azi nu ştiu unde e) şi până la hotelul nostru din Chinatown am facut 45 de minute şi am plătit 3 taxe de autostradă.  Pentru că în Bangkok străzile arată aşa…

Vedere de la etajul 23

Am ajuns, într-un final, la hotel.  Rupţi de oboseală, de jet-lag, de răceală, de tot ce vreţi.  Pentru că scopul călătoriei era, într-o mare măsură, unul turistico-culinar (am voie să-i zic aşa?) şi voiam pieţe, street food, culoare etnică şi aşa mai departe, aleseserăm un hotel din Chinatown, Grand China Princess.  Ca să ne înţelegem de la început, pentru cei care nu au fost în Asia: noţiunile europene de „scump” şi „ieftin” nu au nimic de-a face cu realitatea asiatică.  GCP e un hotel de 5 stele, într-un loc extrem de convenabil din centrul oraşului, unde o cameră ne-a costat cam 75 de dolari americani.  Iar când am ajuns în cameră mi-au trecut toate oboselile, frustrările şi răcelile.  Eram la etajul 23 al clădirii, sus, mult deasupra oraşului, într-o cameră imensă aşezată pe colţ, cu o terasă fabuloasă pe două laturi ale camerei.  La orice hotel european de „stelaj” comparabil, aşa ceva s-ar fi numit „apartament” şi ar fi costat de vreo 6 ori cât aici.  Începea să-mi placă Asia asta!

Casă pe canal

Stradîn în Chinatown

Chinatown

A doua zi, pe lumină, am început să mă uit în jurul meu şi să încerc să-mi pun gândurile în ordine.  Primul lucru care te loveşte în plex este senzaţia de furnicar uman pe care ţi-o dau străzile Bangkok-ului.  Este un carusel uimitor de culori, mirosuri, sunete, care – după cum eşti înclinat din fire – te energizează, te agresează sau doar te năucesc.  A doua impresie care se impune destul de rapid este că între luxul cel mai copleşitor şi sărăcia cea mai abjectă, distanţa e de multe ori de numai un pas.  Pas pe care noi l-am făcut din hotelul nostru ultra-elegant pe strada murdară şi aglomerată.

Chinatown

Magazin de condimente

Chinatown

Chinatown este o nebunie.  Străzile, fie ele late sau înguste, aproape dispar ziua sub numărul uriaş de tarabe care se revarsă din magazine pe trotuar şi – de ce nu – pe carosabil.  Fiecare prăvălie întinde ziua un umbrar sub care îşi aşează marfa şi pe sub care se strecoară trecătorii.  Practic, mergi printre bunurile scoase la vânzare de negustor: parte îngrămădite lângă peretele magazinului, parte sprijinite de gărduleţul de la bordură, totul adăpostit sub umbrarul de pânză.  Tu, european obişnuit cu o oarecare ordine şi cu magazine care nu-şi pun poalele-n cap pe stradă, umbli cu fereală să nu rupi-spargi-dărâmi ceva.  Localnicii par a nu avea nici un fel de reţineri şi vâjâie prin spaţiile astea minuscule cu viteze uimitoare, gesticulând, vorbind şi mâncând.

Ce găseşti în magazine?  Nu-mi trece prin minte nimic pe care să nu-l găseşti…  Haine, bijuterii, veselă, medicamente, pielărie, condimente, carne, încălţăminte, electronice – într-un aparent haos ininteligibil.  Sunt convinsă că există o logică, ba chiar şi o ordine, dar mintea mea n-a reuşit s-o perceapă nici măcar o singură dată.  Ceea ce este, categoric, vina mea.

Chinatown, noaptea

Cina în Chinatown

Fast food în Chinatown

Uitam să pomenesc cea mai importantă componentă a babiloniei: tarabele cu mâncare.  Cine-şi imaginează că occidentul a descoperit conceptul de fast-food se înşeală amarnic.  Asia deţine monopolul în privinţa asta, şi se descurcă admirabil.  Peste tot, printre magazinele „obişnuite”, găseşti cărucioare, tarabe, tricicluri, mese pliante, trotinete şi alte forme imaginabile (plus unele inimaginabile) de suprafeţe plane pe care se prepară, se vinde, se serveşte sau se consumă mâncare.  Nu este însă un loc pentru cei sensibili: cărnuri de toate felurile sunt exhibate fără menajamente, unele din ele în forme foarte recognoscibile (capete şi picioare de porc, raţe şi gâşte spânzurând în cârlige cu gâturile frânte), altele înspăimântător de misterioase.  Igiena este, ca să folosesc un eufemisc, cel puţin precară.  Cu toate acestea noi (aventuroşi până la prostie, după cum o să vă povestesc în episoadele următoare) am mâncat de toate, peste tot, şi n-am avut nici măcar o indigestie.  Ştiu, ştiu, există un Dumnezeu al copiilor şi al nebunilor…

Chinatown

Chinatown

Chinatown

Odată cu lăsarea întunericului, configuraţia străzilor se schimbă dramatic.  E aproape ca şi când ai fi în alt oraş.  Nu o dată ne-am plimbat pe o stradă în timpul zilei, pentru ca seara să nu mai recunoaştem nimic, dar absolut nimic.  Am văzut cu toţii filme americane a căror acţiune se petrece prin vreun Chinatown din LA sau San Francisco: motociclete gonind printre standuri, şerpuind pe străduţe minuscule şi aglomerate, dărâmând eşafodaje de marfă şi târând după ele frânghii cu haine sau steguleţe colorate, traversând prin mijlocul unui magazin cu deschidere la două uliţe, smulgând proptelele cu care negustorii îşi ţin ridicate obloanele metalice.  Ei bine, ce aţi văzut în filme e nimica toată – aici este the real deal!

Chinatown

Chinatown

Seara, obloanele magazinelor se închid peste palma de loc unde se înghesuie marfa nevândută, ce va fi din nou întinsă pe trotuar dis-de-dimineaţă.  Văduvită de culorile negoţului, faţada îşi pierde identitatea.  În dreptul magazinelor închise se aşează tarabele pe roţi unde se găteşte.  Pe ele, într-o etalare neruşinată şi oh, cât de apetisantă, fructe de mare proaspete, peşte şi verdeţuri abia rupte din grădină, culcate pe pat de gheaţă.  Apar din neant măsuţe şi scaune pliante, butelii de aragaz şi wok-uri care au văzut şi zile mai bune.  În alte părţi, se proptesc cărucioare cu plite la care se prăjesc castane, se fac clătite şi numai Dumnezeu ştie ce alte mâncăruri.  Tarabele cu fructe parfumează aerul pe distanţa a doi paşi scurţi, între un curry de fructe de mare şi un pad thai. Bangkok devine un uriaş restaurant în aer liber.

Vânzătoare de fructe

Sfârşitul zilei de muncă

Şi peste tot sunt oameni care muncesc frenetic.  Femeia între două vârste care mi-a vândut un fruct-dragon şi pe care am rugat-o să-mi arate şi cum se mănâncă (a râs de s-a îndoit, dar mi-a făcut pe plac); cei trei bucătari care roboteau la micul lor fast-food cu cinci mese înşirate pe carosabil, unde am fost singurii occidentali şi unde am mâncat o supă thom yum genială şi un stir-fry de scoici cu busuioc şi usturoi pe care mi le amintesc şi azi; multitudinea de oameni săraci, munciţi, anonimi, care ar putea trăi o lună cu banii pe care tu, turistul, îi cheltuieşti pe o noapte de cazare. În Bangkok nu mi s-a întâmplat nici măcar o singură dată ca cineva, după ce a acceptat plata pentru marfa pe care mi-o vindea, să nu-şi împreuneze palmele şi, alături de omniprezentul „sawadee-ka”, să nu-mi zâmbească.

Vlacherna, emblema insulei

Mă gândesc ca, înainte de a mă lăsa dusă de valul frenetic al începutului de an „business”, şi implicit de călătoriile pe care le implică pentru mine lucrul ăsta, să vă povestesc cum a fost în vacanţă.  Din două motive: ca să nu uit cu desăvârşire (la 24 de ore de la întoarcere deja mă simţeam ca şi când n-aş mai fi fost în concediu de un an), şi ca să nu apară alte şi alte locuri care să se îmbulzească în timpul şi spaţiul, dramatic limitate, ale acestui blog.

Ei bine, da: am fost şi în vacanţă!  Credincioşi hotărârii luate acum vreo 4-5 ani, destinaţia noastră de sfârşit de vară a fost o nouă insulă grecească.  Până acum am bifat Creta (favorita nedetronată), Rodos, Santorini şi câteva mai insule mai mici, văzute în vizite de câte o zi, cu plecare de pe cele mari.  Cum Grecia are câteva mii de insule şi insuliţe, e clar ca în decursul vieţii n-o să apucăm să le vedem – dar vom muri străduindu-ne!  Aşa că… anul ăsta, Corfu.

Una din cărţile cele mai iubite ale copilăriei mele a fost „Familia mea şi alte animale”, de Gerald Durrell.  Sătulă de clima insuportabilă a Angliei, familia Durrell (care avea să dea lumii un mare romancier, pe Lawrence, şi un mare naturalist, pe Gerald) porneşte, cu arme şi bagaje, către o lume mai ospitalieră.  La vremea aceea, cu toate că Anglia pierduse Corfu de peste 70 de ani, exista o stranie percepţie cum că, în virtutea anilor de protectorat englez, insula este îmbibată de britanism, şi prin urmare „civilizată”.  Prezumţie care o face pe naiva şi terorizata mamă a celor 4 copii Durrell să suporte viaţa zăpăcită pe care aceştia o duc în Corfu – iar pe cei patru zănatici să se distreze minunat.  Toate aventurile lor sunt povestite, cu un umor delicios, în „Familia mea şi alte animale”.  Mulţi ani după plecarea din Corfu, Gerald Durrell scria: „Copilăria mea în Corfu mi-a modelat viaţa.  Dacă aş avea puterea unui Merlin, aş oferi fiecărui copil darul copilăriei mele”.

Înarmată cu „informaţiile” de la Durrell, am ales Corfu.  Alegere corectă.  Din dorinţa de a avea la îndemână restaurante, biserici şi atracţii turistice, am ales oraşul Corfu.  Alegere greşită pentru cineva care vrea să mai facă şi plajă sau baie în mare.  Am ales hotelul Astron, despre care am citit că e în centrul istoric al oraşlui, la 200 de metri de mare.  Corect totul – dar am scăpat din vedere că „mare” nu înseamnă neapărat „plajă”.  Altfel, minunat amplasament: chiar din spatele hotelului (care este aşezat pe faleză) începe oraşul vechi.

Străduţă din oraşul vechi

Turla bisericii Sf. Spiridon

Foamea de spaţiu

Oraşul vechi s-a dezvoltat în interiorul fortificaţiilor veneţiene, unde fiecare palmă de loc era preţioasă, şi este un labirint de străduţe mici şi întortocheate, pavate cu piatră.  E de un pitoresc inegalabil, cu combinaţia lui de magazine (majoritatea pentru turişti, e drept) şi restaurante, printre care se iţesc biserici.  Acestea din urmă îşi ţin uşile larg deschise până seara târziu, şi preoţii nu par deloc deranjaţi de mareea de turişti în şorturi şi şlapi care, între două cumpărături, se opresc să aprindă o lumânare.  După cum par să convieţuiască în deplină înţelegere şi cu restaurantele care-şi întind mesele până aproape de intrarea sfântului lăcaş…

Bulevardul Liston

Palatul Sf. Mihail şi Gheorghe

Spianada si Fortăreaţa Nouă, văzute din Fortăreaţa Veche

Înspre mare, străduţele converg către o esplanadă largă, numită de localnici Spianada (influenţa veneţiană şi apropierea geografică de Italia se simt în toponimică şi în gastronomie, printre altele), o vastă întindere verde care include un teren de cricket – vestigiu al stăpânirii britanice.  De-a lungul Spianadei se întinde Liston, un bulevard elegant, umbrit pe o latură de copaci iar pe cealaltă de arcadele restaurantelor şi cafenelelor.  Numele bulevardului, Liston, vine de la veneţieni, de la celebra „listă” a familiilor nobiliare, singurele cărora le era permis să se plimbe pe aici. La capătul său dinspre nord se vede palatul Sfinţilor Mihail şi Gheorghe, fostă reşedinţă a guvernatorilor britanici, astăzi muzeu de artă asiatică.  În faţa clădirii este statuia unuia din aceşti guvernatori, Sir Frederick Adam, principalul promotor al staţiunii Paleokastritsa, pe care o îndrăgea foarte tare.

Fortăreaţa Veche

Farul din Fortăreaţă

Golful Garitsa, vazut din Fortăreaţă

Pe latura opusă bulevardului Liston a Spianadei se găseşte intrarea în Fortăreaţa Veche (Paleo Frourio), pe care veneţienii au construit-o între 1550 şi 1559 – memento de neignorat al faptului că insula a constituit multă vreme un bastion al civilizaţiei occidentale împotriva asalturilor otomane.  În cel mai înalt punct al fortificaţiei este un far, iar puţin mai jos de el este bisericuţa Sf. Gheorghe, construită pe la 1800, dar în stil de templu grec.  Merită făcut urcuşul, destul de obositor sub soarele amiezii, până în vârful fortăreţei, pentru că priveliştea asupra oraşului şi a golfului Garitsa este minunată.

Achilleion - intrarea

Achilleion - terasa

Achilleion - Ahile triumfător

La mică distanţă de oraş (cam 10 de kilometri sud) se găseşte palatul Achilleion, vila construită la 1890 pentru împărăteasa Elisabeta a Bavariei, mai bine cunoscută sub numele de Sissi.  Lawrence Durrell a numit Achilleion „o clădire monstruoasă”, şi nici Sissi nu era prea încântată de arhitectura vilei, dar a rămas aici din dragoste pentru insula Corfu.  Din vila în sine se vizitează prea puţin, numai parterul – holul principal, un salon, un dormitor şi capela – dar grădinile sunt o încântare.  Nici o surpriză în faptul că totul se centrează în jurul lui Ahile, şi că două din cele mai proeminente statui îl reprezintă: una triumfător, cu suliţa în mână, privind către mare, cealaltă murind.

Vlacherna şi Pontikonissi

Mănăstirea Vlacherna

Mănăstirea Pontikonissi

Numai câteva minute de mers cu autobuzul, spre sud, se află cartierul Kanoni, cu cele două atracţii ale sale: mănăstirea Vlacherna, construită în secolul al XIII-lea, o bisericuţă miniaturală ca o casă de păpuşi, şi insula Pontikonissi.  Aceasta din urmă, însemnând Insula Şoarece, se spune că ar fi corabia lui Ulise, împietrită de Poseidon.  La Vlacherna se poate ajunge coborând din staţia de autobuz pe o potecă abruptă şi mergând pe un dig.  La corabia lui Ulise vă duce un vaporaş.

După standardele noastre, concediul în Corfu a fost neobişnuit de „paşnic” şi de static: am avut maşină numai două zile şi n-am făcut mai mult de 200 de kilometri în total.  Dar ce kilometri!  Mai tot nordul insulei înseamnă drumuri înguste, cu o singură bandă pe sens, în pantă sau cu nenumărate serpentine.  Pe alocuri, drumul trece prin vreun sat, şi se îngustează până la o singură bandă – caz în care, slavă domnului, corfioţii au instalat semafoare.  În privinţa uneia din plaje, agenţia de la care am închiriat maşina ne-a avertizat să coborâm cu piciorul ultimii 500 de metri, pentru că maşina nu-i mai poate urca înapoi!

Plaja Paleokastritsa

Mănăstirea Theotokou

Paloekastritsa, în formă de inimă

Oricum, am reuşit se vedem câteva locuri superbe, pe care vi le recomand din tot sufletul.  Paleokastritsa (26 km NV de oraşul Corfu, pe coasta de vest a insulei) este una din cele mai îndrăgite staţiuni corfiote, şi pe bună dreptate.  Are nu mai puţin de şase plaje diferite, potrivite ca dimensiuni, cu nisip fin şi apă curată, puţin adâncă.  Pe dealul de lângă Paleokastritsa se poate vizita mănăstirea Theotokou, datând „doar” din secolul al XVII-lea – un loc de o linişte binecuvântată, înecat de flori şi de soare.  E preferabil să urcaţi cu piciorul, cam 20 de minute; scăpaţi de grija locului de parcare şi a serpentinelor fioroase.  La plecare, dacă urcaţi pe drumul ce duce deasupra staţiunii, din punctul numit Belavista puteţi vedea forma de inimă a aşezării. Iar dacă vă prinde ora mesei prin Paleokastritsa, nu ocoliţi taverna Limani, pe drumul către portul vechi; pe lângă mâncare bună şi ieftină, acolo o veţi găsi şi pe Camelia, o olteancă din Turnu Severin, veselă şi simpatică, gata să vă povestească totul şi despre meniu, şi despre staţiune.  S-o salutaţi din partea noastră!

Golful Agni

Vedere de pe şosea către un golf necunoscut

Kassiopi

Temerari, în a doua zi cu maşină am pornit în sens invers acelor de ceas, din oraşul Corfu către Sidari, pe coasta de nord a insulei.  Am făcut plajă dimineaţa la Ipsos (mda, ştiu, sună prea puţin tentant, dar e minunat), apoi am pornit către Kalami, în ideea unui pelerinaj către una din casele în care a locuit familia Durrell.  Dintr-o toană, am coborât pe unul din drumurile abrupte care se desprindeau din şoseaua principală, către Agni.  Aici, într-un golf splendid, pe o plajă mică, sunt 3 taverne – oricare din ele merită efortul coborârii.  Noi am mâncat la taverna Agni – dacă încercaţi vreuna din celelalte două, spuneţi-mi şi mie.  După masă nu ne-am mai oprit până la Kassiopi, un fel de sat pescăresc ceva mai mare, cu pensiuni, taverne şi restaurante, culcuşit în jurul unui golf cu apă năucitor de albastră.  Mie Kassiopi mi-a amintit de Agios Nikolaos din Creta.  Nostalgia, de…

Sidari, Canal d'Amour

Ultima plajă a zilei: Sidari.  Nu cea mai grozavă plajă, cam murdară (era şi spre sfârşitul zilei) şi nu senzaţional amenajată, dar gazda unui fenomen geologic inedit.  Stâncile de gresie au fost erodate în aşa fel, încât au creat diverse formaţiuni interesante, una din ele fiind Canal d’Amour, despre care se spune că, trecut înot în tandem, uneşte pe veci cuplul care îndrăzneşte.  Dincolo de asta, nenumărate taverne şi baruri (preţurile mi s-au părut mai mici decât prin alte părţi ale insulei, dar deja eram bine bătută în cap de soare, aşa că s-ar putea să mă înşel), incalculabil de mulţi britanici şi o viermuială de lume ca la Mamaia în plin sezon.

Evident, ne-au scăpat multe locuri şi multe lucruri de pe insulă.  N-am încercat să închiriem o barcă şi să ieşim în larg de capul nostru (pentru că ne-a fost lene); n-am făcut scuba diving (pentru că eu nu înot şi mi-e frică de apă); n-am vizitat sudul insulei (pentru că e literalmente infestat de britanici care vin să se îmbete – cel puţin aşa ne-au spus localnicii).  Multe n-am făcut în concediul ăsta.  Da’ n-a zis nimeni că scriu ghidul exhaustiv al insulei Corfu, că pentru asta aveţi ghidurile Eyewitness de la Dorling Kindersley!

Şi-or mai fi concedii şi în alţi ani, nu?

Informaţii practice

Intrarea la Fortăreaţă: 4 euro pentru adulţi.  Deschis 8-17 zilnic.

Kanoni (pentru Vlacherna şi Pontikonissi): autobuzul nr. 2 (linia albastră).  Traversarea la Pontikonissi, cu barca: 2 euro dus-întors, plecare la fiecare 20 de minute.

Achilleion: intrarea 7 euro.  Se ajunge cu autobuzul nr. 10 (linia albastră) din Piaţa San Rocco.  Biletele (1,80 Euro dus-întors) se iau de la chioşc, înainte de urcarea în autobuz.

Mănăstirea Theotokou (Panaghia) din Paleokastritsa: deschisă zilnic 13:30 – 17:30.

Transport: Corfu are două categorii de autobuze, Green Bus (oraşul şi împrejurimile) şi Blue Bus (KTEL, compania naţională, pe distanţe lungi).  Mai multe informaţii găsiţi aici http://www.allcorfu.com/ou-buses.html

Vasili Blajenii

Întrerup şirul poveştilor belgiene (pe care şi aşa n-am prea avut timp să le scriu), ca să vă povestesc cea mai recentă aventură: Moscova. Vineri, pe 14, am primit vestea că trebuie să fug la Moscova pentru o întâlnire fulger miercuri, pe 19. Fără să stau pe gânduri, am rezervat bilete de avion pentru lunea următoare, am rugat-o pe colega mea de la Moscova să-mi rezerve o cameră la hotelul de lângă birou (frumos şi central, pe Smolenski) şi să-mi trimită o maşină la aeroport, şi dădeam să mă apuc de bagaje, când Natalia mi-a pus, timid, o întrebare: am viză?

Mi-a căzut cerul în cap. Sunt atât de obişnuită să mă preumblu prin toată Europa fără viză, ba chiar şi fără paşaport, că mi-am pierdut reflexul vizei. Ba chiar am pierdut şi amintirea interminabilelor cozi de pe la ambasadele străine şi a umilinţelor fără de număr îndurate în speranţa unei vacanţe pe plaiuri mai însorite. Bref, m-am înarmat cu scrisori de invitaţie, certificate de înregistrare şi tot arsenalul care, în mod normal, îţi asigură o viză de afaceri, şi luni dimineaţă m-am prezentat la ambasada Federaţiei Ruse. Surpriză. Ca să capăt o viză de afaceri dura 5 zile lucrătoare. Ca să capăt una turistică, zece minute. Cu o condiţie: să prezint un voucher de la hotel, şi un „accept de primire a turistului străin”. Am încercat să raţionez cum că, odată ce hotelul mi-a acceptat banii, e de la sine înţeles că mă şi primeşte…

În fine, am obţinut cele două documente şi, marţi dimineaţa, în regim de urgenţă şi contra 99 de dolari, aveam viza în paşaport. Pe la ora 2 după-amiaza m-am aruncat într-un avion spre Varşovia (există nişte zboruri directe, Tarom şi Aeroflot, dar nu se potriveau cu orele pe care le voiam eu) şi la 8 seara eram la Moscova.

Ziua de miercuri am petrecut-o la birou, privind cu jind soarele frumos de afară şi sperând ca joi să fie la fel. N-am eu norocul ăsta… Joi dimineaţă, ziua în care îmi rezervasem exact 8 ore pentru plimbare şi cumpărături, a debutat cu cer negru şi nori furioşi, care ameninţau în orice clipă să reverse ligheane de apă rece ca gheaţa asupra bietei bucureştence prost inspirate care venise cu tricouri cu mâneci scurte. Aşa, mai mult din obişnuinţă, aruncasem în valiză, în ultima clipă, un sacou negru, bun la toate, care a sfârşit prin a-mi fi cel mai bun prieten. Temperatura la Moscova? 11 grade.

Paranteză. Povesteam unui amic cum am clănţănit eu din dinţi la Moscova, şi mi-a spus că nu se miră, pentru că Moscova are două anotimpuri: iarnă albă şi iarnă verde. Înainte de a închide paranteza, trebuie să vă spun că mai fusesem o dată la Moscova, în februarie 1991, venind de la Beijing. După ce făcusem 6 zile cu trenul prin Siberia cea albă, la Moscova troienele erau de un stat de om, şi CFR-ul în grevă. Am tropăit atunci prin zăpadă cât să-mi ajungă pentru tot restul vieţii… şi am jurat să nu mai calc pe-acolo iarna. Închid paranteza.

Evident, primul drum pe care-l face turistul la Moscova e în Piaţa Roşie. Cu metroul, deşi eram aproape. Am ales metroul pentru că aveam luxul unei tovarăşe de plimbare rusofone şi pentru că metroul din Moscova e aproape un obiectiv turistic în sine. Nu, nu am făcut poze, ar fi fost prea ciudat…

Piaţa Roşie

Intrarea în Piaţa Roşie

Muzeul Naţional

Colega mea Vika îmi spunea că prima oară când a văzut pe viu Piaţa Roşie a fost dezamăgită. Născută şi crescută în URSS, era obişnuită cu marile parade militare din faţa Kremlinului şi se aştepta ca piaţa să fie uriaşă. La faţa locului nu i se păruse deloc aşa. Pentru mine nu era o surpriză; după ce ai văzut Piaţa Tien An Men, nici un spaţiu urban nu ţi se mai pare cu adevărat mare.

În rest, lumea de pe lume, sfidând frigul şi vântul tăios. Grupuri de turişti, toate limbile pământului, ghizi agresivi care-şi strigau oferta la portavoce, clopote de biserici şi fragmente de cântări ale slujbei ortodoxe. Pentru prima oară după multă vreme, n-am mai văzut lumea uitându-se la mine ciudat pentru că-mi fac semnul crucii pe dos.

Catedrala Vasili Blajenii

Intrarea în catedrală

Din nou Vasili Blajenii

Cum Kremlinul era închis (da, toate, dar ab-so-lut toate muzeele de pe lume închid lunea – Kremlinul închide joia), a trebuit să ne mulţumim cu catedrala Vasili Blajenii. Nu că m-aş plânge, pentru că oricum voiam s-o vizitez. Mi-o aminteam de la vizita precedentă, şi eram curioasă dacă o să-mi facă aceeaşi impresie.

Ei bine, da. Pe lângă faptul că are una din cele mai recognoscibile siluete din lume, Catedrala Pokrovskaia (pe numele ei adevărat) pare o căsuţă din turtă dulce. Te aştepţi mai degrabă să o găseşti pe coperta unei cărţi de poveşti decât în austera (şi uşor sinistra) Piaţă Roşie. Folclorul urban susţine că, de fapt, a fost la un pas să nu mai existe, dar nici chiar Stalin nu a îndrăznit să o demoleze. Îi datorăm lui Ivan cel Groaznic existenţa acestei clădiri din 1001 de nopţi; a ordonat construirea ei în 1555, după ce a înfrânt în luptă Hoarda de Aur şi a adus sub stăpânirea Moscovei Hanatul Kazanului.

Catedrala, care în fapt este un grup de 9 biserici separate, este o privelişte neverosimilă. Te-ai aştepta să dai peste ea într-un oraş oriental, eventual pe vremea lui Harun al-Raşid. E extravagantă, exuberantă, o nebunie de forme şi culori. Pe dinăuntru, totul se schimbă. Spre deosebire de surorile sale occidentale (şi catolice) pravoslavnica biserică moscovită e mică, întortocheată, întunecoasă şi nu foarte spectaculoasă. Lipsesc aici uriaşele spaţii deschise care conduc spre altar, în schimb abundă cotloanele şi coridoarele şerpuitoare care fac legătura între capele.

Kremlin - turnul Spasskaia

Galeriile Tretyakov

Copacul cu lacăte

Am traversat râul Moscova pe podul de lângă catedrală şi vântul ne-a dus aproape pe sus până la Tretyakov. Nu sunt o mare cunoscătoare a picturii ruse (iar la Tretyakov nu găseşti decât ruşi), dar am reuşit să recunosc ceva Aivazovski, Shishkin şi încă una sau două lucrări pe care le mai văzusem prin albumele de artă. Impresionante ca volum, ca muzeu de artă galeriile nu sunt nici pe departe la nivelul celor din occident: prost semnalizate, fără explicaţii, de multe ori numele lucrărilor şi autorilor nu sunt nici măcar transliterate în alfabet latin. Dar la un moment dat am ajuns într-o sală de la parter, şi nimic din toate astea n-a mai contat, pentru că am dat de Andrei Rubliov şi de şcoala lui. Fie şi numai pentru asta, Tretyakov merită o vizită.

Traversând din nou Moscova, de data asta pe podul Bolshoi Kameniy, am dat de o privelişte ciudată: trei copăcei din metal cu ramurile pline de… lacăte. N-am reuşit să aflăm ce reprezintă şi de ce se află acolo, dar bazându-mă pe faptul că unele din lacăte aveau formă de inimă şi erau inscripţionate cu un nume de fată şi unul de băiat, bănuiesc că sunt un fel de declaraţii de dragoste, sau nişte jurăminte de fidelitate. Dacă cineva ştie mai mult, mi-ar plăcea să aflu…

Catedrala Isus Mântuitorul

Basoreliefurile de bronz

Uşile catedralei

Ultimul loc în care mai puteam spera să ajung (dacă voiam să prind şi avionul de întoarcere acasă) era catedrala lui Isus Mântuitorul. E aşezată pe malul apei, într-o poziţie oarecum elevată faţă de nivelul străzii, şi asta contribuie la impresia de uriaş, de palat imens pe care o lasă biserica. Apropiindu-te de ea, te simţi mic, neimportant, un fir de nisip în faţa unui gigant. De aproape e şi mai impresionantă: are 103 metri înălţime şi 6800 de metri pătraţi suprafaţă.

Numai că ceea ce vedem astăzi nu e nicidecum catedrala construită din ordinul ţarului Alexandru I, pentru a comemora victoria asupra lui Napoleon. Aceea a fost construită între 1839 şi 1860 şi sfinţită în ziua încoronării lui Alexandru al III-lea, în 1883, dar n-a avut viaţă lungă, pentru că Stalin şi Kaganovici au demolat-o în 1931. Au dispărut atunci sub dărâmături 20 de ani de eforturi ale celor mai buni pictori ruşi ai vremii, tone de marmură de Carrara şi alte roci şi un simbol al măreţiei ruse.

Catedrala Mântuitorului - Interiorul

Ceea ce vedem azi e o reconstrucţie făcută între 1992 şi 2000, cu bani de la cetăţeni particulari. Deşi planul iniţial era extrem de fidel originalului, odată cu schimbarea arhitectului au apărut şi unele modificări, nu tocmai bine primite. Printre ele se numără înlocuirea basoreliefurilor de marmură de pe faţadă cu unele din bronz, foarte spectaculoase dar deloc în spiritul arhitecturii bisericeşti ruse. Din păcate, în interior fotografiatul era inerzis, aşa că vă pot oferi numai o poză de pe Wikipedia.

Cam atât am avut de povestit din călătoria mea fulger la Moscova. A, am uitat. Dacă vreţi să mâncaţi bine (dar nu ieftin, atenţie!), încercaţi la Cafe Pushkin, pe bulevradul Tverskoy 26. O casă splendidă, un meniu superb, serviciu atent. Un aer de old world minunat.

Una peste alta, o experienţă interesantă călătoria asta. Un oraş al contrastelor, al exagerărilor, o societate care mi-a amintit ce drum lung am parcurs, ca ţară, din 1989 încoace. La Moscova se trăieşte într-un fel de capitalism-socialist de peşteră, în care o mână de oameni au devenit miliardari şi trăiesc pe principiul „după noi, potopul”, în vreme ce o cincime din populaţie trăieşte sub limita sărăciei. La Moscova se construieşte frenetic şi aiurea, ca la Bucureşti. La Moscova atmosfera e suspect de asemănătoare cu cea de la Bucureşti – acum 20 de ani.

În afară de asta, Moscova (care nici acum, după mai bine de două decenii, nu crede în lacrimi) se reinventează. Mă mai întorc peste 18 ani. Şi vă mai povestesc.

Poate.

Notre Dame, vedere din Petit Sablon

Nu ştiu cum se face (şi de altfel am şi primit critici pe tema asta), dar în toate oraşele prin care ne plimbăm programez o mulţime de vizite la biserici şi catedrale.  E drept că goticul şi barocul pe care le găsesc prin bisericile Europei de vest nu prea face mulţi pui pe plaiurile mioritice, şi nici nu e pe la noi prin biserici prea mare abundenţă de lucrări ale unor pictori şi sculptori despre care citeşti prin istoria artei universale… aşa că îi văd şi eu pe unde apuc.

Pentru un oraş care nu se înscrie în Top Ten al destinaţiilor turistice ale Europei, vreau să vă spun că Bruxelles are câteva biserici remarcabile.  Mi-am zis că nu strică să le grupez într-o singură postare – în felul ăsta, cei care nu „prizează” subiectul o pot ignora fără mari eforturi.  Pentru amatori, plimbările prin biserici şi muzee pot salva de la dezastrul plictiselii o zi ploioasă…

St-Jean-Baptiste-au-Beguinage

La St-Jean-Baptiste-au-Beguinage am ajuns oarecum în treacăt, pe drumul către mult mai celebra Ste-Catherine.  Dacă faci abstracţie de cladirile din jur, şi dacă prinzi o zi senină şi însorită, ai putea crede că eşti undeva la Napoli.  Arhitectura este atât de tributară barocului italian, că te aştepţi ca în orice clipă să vezi venind la slujbă soţiile cernite ale mafioţilor.  De fapt, tot despre nişte femei îndoliate este vorba, pentru că biserica se ridică pe locul celei mai mari comunităţi de beghine din Flandra.  Mişcarea beghinelor pare a fi luat naştere după primul val de morţi ai primei Cruciade, prin secolul al XII-lea, când văduvele au decis să se dedice vieţii în rugăciune şi operelor de caritate, fără însă a depune jurăminte călugăreşti.  În mod straniu, beghinele flamande nu au căzut victime Reformei, ci au dăinuit – în unele cazuri până în ziua de azi.

St Eustache, Paris

Ste Catherine

Capela ortodoxă

La prima vedere, Ste Catherine mi s-a părut ciudat de familiară, fără să reuşesc să-mi definesc senzaţia.  Abia ajunsă acasă, uitându-mă la fotografiile de anul trecut, mi-am dat seama de ce: ar putea foarte bine să fie sora mai mică a bisericii St Eustache din Paris.  Relativ nouă (reconstruită în 1854), masivă şi impresionantă, Ste Catherine adăposteşte singura capelă românească din Bruxelles.  Din păcate, macrameurile şi bibilurile noastre de sorginte mitocănesc-orientală au făcut şi ele drumul până la Bruxelles şi s-au instalat la Ste Catherine.  Nimeni nu şi-a pus vreo clipă problema că talmeş-balmeşul de covoare şi brocarturi, iconostasul de carton presat şi icoanele aurite cu bronz de sobe arată ieftin şi trist şi nu rimează deloc cu interiorul sobru şi elegant al bisericii.  Păcat, pentru că ar fi fost o ocazie să ne delimităm de proasta reputaţie pe care o avem prin Occident.  N-a fost să fie.

Piata Ste Catherine

Scoici si şampanie

În piaţa din faţa bisericii, scena se schimbă.  Încă din Evul Mediu, aici s-a ţinut piaţa de peşte a oraşului, iar acest lucru se traduce azi printr-un număr impresionant de restaurante specializate în fructe de mare şi peşte.  Nu ieftine, dar ab-so-lut remarcabile ca diversitate şi ca atmosferă.  Un loc în care mi-am dorit să ajung, şi din păcate l-am lăsat pe ultima zi (o duminică) când ne-am trezit că era închis, este „Poissonnerie ABC”.  Foarte tentant, pentru că oamenii stăteau în picioare pe trotuar, în jurul unor măsuţe ca de bar, bând şampanie şi mâncând coquilles St Jacques.  Mmmm, ce parizian sună… rămâne pe data viitoare!

Place Royale

St Jacques sur Coudenberg

Statuia sfântului Petru, detaliu

St-Jacques-sur-Coudenberg merită o menţiune specială.  Poate cea mai frumoasă şi mai armonioasă dintre clădirile din Place Royale, clădirea datează doar de prin secolul al XVIII-lea – dar pe locul ei s-a aflat încă de pe la 1200 o capelă sau o biserică ducală.  Are aspect de templu grecesc, iar în timpul ocupaţiei franceze a Bruxelles-ului chiar a fost transformată în „templu al raţiunii”, după moda revoluţionară.  Interiorul, la fel de echilibrat şi de neo-clasic ca şi exteriorul, e luminos şi spaţios.  Două lucruri mi-au atras atenţia: iconografia surprinzător de bizantină a vitraliilor (s-ar putea să greşesc, aştept rectificările) şi un sfânt Petru foarte frumos sculptat.  Categoric de vizitat!

Statuia lui Godefroy de Bouillon, vedere către Primărie

Vedere dinspre Primărie către Place Royale

Mont des Arts, între Place Royale şi Grand Place

Mai ales că la ieşire, după ce daţi ocol statuii lui Godefroy de Bouillon (conducătorul primei cruciade, în 1096, prin urmare direct răspunzător pentru toate văduvele alea care au devenit beghine), aveţi la picioare o panoramă splendidă a oraşului de jos, pe al cărui cer se înalţă turla dantelată a primăriei.  Nu e de ratat.

Petit Sablon

Notre Dame du Sablon

Notre Dame du Sablon

La o aruncătură de băţ de Place Royale, coborând pe Rue de la Regence, daţi de Sablon şi de Notre-Dame du Sablon.  Petit Sablon e un parc micuţ şi fermecător, înconjurat de 48 de statui reprezentând breslele, şi care are în centru statuia celor doi eroi bruxellezi executaţi din ordinul regelui Spaniei.  Din parc se vede perfect biserica Notre-Dame du Sablon, o dantelărie spumoasă în piatră, considerată cel mai bun exemplu de gotic brabantin din Bruxelles.  Interiorul bisericii este scăldat într-o lumină cu totul ne-gotică, graţie ferestrelor imense şi a vitraliilor foarte delicat colorate.  Am auzit că noaptea vitraliile sunt luminate din interior – nu am ajuns acolo după lăsarea întunericului, aşa că, dacă cineva a ajuns, îl rog să-mi spună.

Pentru cei loviţi de patima antichităţilor, chiar alături de biserică se ţine în fiecare weekend un târg de vechituri, flea-market, unde se pot găsi de toate şi la preţuri pentru tot felul de buzunare.  De la mobilă la bijuterii şi de la veselă la dantele – pe alese şi pe tocmite.  Dar e bine să mergeţi cu lecţiile făcute şi ştiind bine de tot ce vreţi, pentru că vânzătorii sunt foarte avizaţi, iar chilipiruri nu prea există.

Dacă tot sunteţi în zonă, puteţi încerca să intraţi la Muzeul Magritte.  Biletele se cumpără, în general, dinainte – e mare aglomeraţie şi stricteţe, se respectă ora de intrare scrisă pe bilet şi nu se intră cu nici un fel de haine sau bagaje.  Dacă vreţi să scăpaţi de coada la bilete, cumpăraţi de aici.  Am vizitat muzeul, şi recunosc că am fost dezamăgită; mă aşteptam la mult mai multe tablouri ale lui Magritte, şi la mai puţină „umplutură” – scrisori, articole din ziare, fotografii, etc.  Însă până la urmă, e Magritte… chiar dacă omul cu melon lipsea de acolo.

Sts Michel et Gudule

Interiorul Catedralei

Interiorul Catedralei

Ultima din bisericile despre care vreau să povestesc este Sts Michel et Gudule, catedrala Belgiei, începută în 1225 de ducele de Brabant şi construită de-a lungul a 300 de ani.  Din nou, o biserică inundată de o pace luminoasă, caldă şi liniştită.  Vitralii superbe, un amvon baroc flamboiant cu Adam şi Eva izgoniţi din rai şi urmăriţi de un schelet, o scenă a Judecăţii de Apoi deasupra intrării.

Cam asta am avut de spus despre bisericile din Bruxelles, propunerea mea pentru o zi ploioasă.  Alternativa?  O cârciumioară, o bere şi o găleată de scoici.  It’s a win-win situation…