Vedi Napoli…

Buongiorn'Italia!!!

De pe 16 pe 23 martie am fost la Napoli.  Ideea era, ca în toate escapadele noastre de primăvară, să fugim spre sud, spre soare şi căldură, când voi restul încă vă mai chinuiţi pe-aici cu ultimele zvârcoliri ale iernii.  Socoteală eronată.  La Napoli ploua, iar când s-a oprit ploaia au rămas frigul şi vântul.  Să mai ai încredere în geografie şi tradiţie… Aici se încheie nemulţumirile.  Am zis să le pun la început, ca să-mi iau de-o grijă.  Pentru că – în afară de mărunţişurile de mai sus, şi nici ele n-au fost permanente, că au mai existat şi zile cu soare – Napoli a fost mi-nu-nat!  Am zburat cu BlueAir (care a plecat şi a sosit la timp şi la dus, şi la-ntors) , şi am stat, cum ne e obiceiul, într-un apartament închiriat pe internet .  Am avut şi de data asta mână bună, pentru că apartamentul ales e pe via Toledo, un fel de Calea Victoriei locală, la maximum 5 paşi de orice loc interesant din Napoli.  Mă rog, nu chiar 5 paşi, dar aţi înţeles ideea.

Şi mai minunat e că la vest de via Toledo încep Quartieri Spagnoli, o zonă napolitană de un pitoresc fără margini.  E un caroiaj de străduţe, 16 pe lat şi 12 pe lung mi se pare, trasate de stăpânii spanioli ai regiunii prin secolul al XVI-lea, ca să adăpostească garnizoanele care ţineau la respect locuitorii – cam năbădăioşi – ai oraşului.  Străzile nu au absolut nicăieri mai mult de 3 metri lăţime, clădirile au până la 6 etaje.  Faceţi şi voi socoteala dacă soarele are cum vedea vreodată pavajul unor asemenea străduţe…  În orice caz, cei care-şi mai amintesc filmele italieneşti din anii ’50-’60, cu rufele întinse la ferestre – eventual de pe o parte a străzii pe cealaltă – cu gospodine urlând întărâtate la plozii neascultători sau la soţii şi-mai-şi, cu maşinuţe (astăzi ŞI cu scutere) strecurându-se năuce printre oamenii, căţei şi măsuţe de cârciumioare… ei bine, aşa arată Quartieri Spagnoli.

Quartieri Spagnoli

Quartieri Spagnoli

Quartieri Spagnoli

Faţă de vremurile când de Sica a filmat aici Aurul Neapolelui, lucrurile au mai evoluat – pe ici pe colo.  Au apărut alte mărci de maşini şi hoarde de scutere; rufele întinse la uscat sunt acoperite de uriaşe folii din plastic, pentru a le feri de ploaie; firmele nu mai sunt din tablă vopsită, ci din neon.  În rest, probabil că prea puţine s-au schimbat aici în ultima sută de ani.  Magazinele de toate felurile – de fructe, legume, de peşte proaspăt, băcăniile – continuă să aibă clienţii lor fideli, de obicei vârstnici, care vin şi se sfătuiesc îndelung cu măcelarul sau cu vânzătorul de peşte pe tema cinei din seara aceea.  Cârciumioarele sunt într-o continuă luptă cu traficul pentru încă o palmă de loc pe strada fără trotuar.  Faţadele se coşcovesc, aşa cum fac toate faţadele de pe lumea asta, şi casele îşi expun cărămida de dedesubt impudice şi nepăsătoare.

Teoretic, e raiul hoţilor de buzunare şi al sciappatori-lor (hoţii pe motorete, care smulg şi fug).  Practic, nu ne-a furat nimeni nimic, nici măcar aparatul foto lăsat pe masa cafenelei unde îmi păcăleam dependenţa de cafea cu un espresso servit într-un fel de degetar mai mare.  Teoretic, Camorra stăpâneşte fiecare centimetru pătrat din Quartieri.  Practic, am fost mai agresaţi de insistenţa unor turişti germani decât de a merge la braţ pe străzile ameţitor de înguste decât de vreun mafioso. Da, Napoli e murdar – dar nu mai murdar decât alte oraşe pe care le cunoaştem.  Da, Napoli e zgomotos.  Da, Napoli are o problemă cu criminalitatea organizată.  Dar haideţi, zău, trăim în Bucureşti şi ne găsim să ne formalizăm tocmai de chestiile astea???  Serios??  Napoli e imens, împrăştiat, nebun, fascinant, cacofonic, monumental, zăbăuc, fermecător, haotic, pasionant şi pasional, pestilenţial, frustrant, ameţitor şi - mai presus de orice - viu, viu cum numai Sudul solar ştie să fie.

Mare veselie pe Via Toledo

Via Toledo

Funicularul, pe via Toledo

Napoli îţi asaltează simţurile – TOATE simţurile – cu forţă de uragan.  Totul pare exacerbat.  Maşinile clacsonează, dar mai puţin decât scuterele, care clacsonează preventiv („te văd, dar să nu-ţi vină ideea să te abaţi de la drumul pe care eşti”).  Oamenii vorbesc la telefon tare, fără nici un fel de dorinţă aparentă de intimitate sau discreţie – în Napoli toată lumea pare să cunoască toate treburile tuturor.  Vederea îţi e luată de caruselul de forme şi culori, de splendoarea, decadentă de cele mai multe ori, a clădirilor pe lângă care treci.  Din toate cotloanele se ridică spre tine mirosul înnebunitor de sos de roşii sau de pizza.  Napoli se pipăie, se gustă, se miroase – şi ţi se insinuează în minte şi în suflet până să apuci să-ţi dai seama.

"Abonatul" măcelăriei

L-am întrebat în prima zi pe Fabio (administratorului apartamentului) unde putem mânca bine.  A spus „nei vicoli del Quartiere”.  Se pare că la Napoli nu e nevoie să spui care cartier: e clar că e cel spaniol.  Înainte de a ne convinge noi de asta, am fost martorii unei scene din „Doamna şi vagabondul”.  În pragul unei mini-micro-nano-măcelării (cam 3 pe 3 metri, cu frigider cu tot), apare un câine mare, cât un ciobănesc, flocos şi simpatic.  Se aşează fix în prag, cu nasul înăuntru.  Mă aşteptam ca măcelarul să-l uşuie; în loc de asta, omul a apărut cu o bucată de coastă de porc, căţelul a apucat-o foarte delicat în bot, s-a întors pe călcâie şi a dispărut după colţ.  L-am urmărit, aproape convinsă că o s-o găsesc pe iubita lui, şi cineva o să le cânte „Bella Notte”.

Bine de tot am mâncat şi noi, în locuri micuţe, cu 15-20 de mese, în care patronii sau familia lor se aşează să mănânce spre sfârşitul programului, chiar dacă în local mai sunt clienţi; în care clienţii sunt prieteni şi prietenii sunt mereu bineveniţi.  Nici unul din localurile astea nu e deschis şi la prânz şi la cină; e amuzant să te pregăteşti să te duci la Osteria Toledo , pentru că ai mâncat bine la prânz acolo, şi să constaţi că au închis la 6 seara.  Noroc că la mai puţin de zece metri, găseşti Valú  - care era închis la prânz – unde mănânci cel mai bun risotto, „făptuit” chiar sub ochii tăi, pentru că bucătăria e separată de salon printr-un geam uriaş. Dacă mai rămâne loc după masa de seară, încheierea ideală e la unul din nenumăratele localuri cu denumirea foarte generică de „Pasticceria/Bar” de pe via Toledo.  Un pahar de limoncé şi o îngheţată sau o sfogliatella… şi ducă-se dracului orice dietă!  Noi am încercat şi asta, dar am încercat şi un pahar de prosecco rece, pe terasa noastră cea romantică.

C’e la luna mezz’o mare, mamma mia… vă mai povestesc şi mâine!

Vedere de pe terasă

Tags: limonce, Napoli, pitoresc, Quartieri Spagnoli, sfogliatelle, via Toledo, vicoli e vicolini