Lisboa dos milagres - Belem

Belem

Nu ştiu cum se face, dar în 3 din ultimele 4 oraşe europene pe care le-am văzut în ultima vreme am dat peste câte un maraton!  Roma, Paris şi acum Lisabona – cred că e o conspiraţie împotriva noastră, menită să ne demonstreze cât putem fi de leneşi…  Duminică dimineaţa, o zi splendidă, hotărâm să mergem pe jos până în Belém.  Big mistake, chiar şi în condiţii normale, pentru că distanţa e maaaare.  Dar în condiţii normale am fi putut să ne urcăm într-un autobuz, dacă ne lăsau picioarele.  Aşa, după ce am mers de ne-a ouat puica-n traistă de-a lungul fluviului, în paralel cu maratoniştii, ne-am mai şi chinuit apoi să găsim un taxi – o faptă nu tocmai simplă!

Tejo, văzut din Torre de Belem

Monumentul Descoperirilor

Pe malul fluviului

În fine, am ajuns în Belém şi am constatat că a meritat efortul.  E un cartier aerisit şi rafinat, ca să nu mai vorbim de faptul că are două atracţii greu de egalat: Torre de Belém şi – pe locul întâi pentru mine – Mosteiro dos Jerónimos.  În plus, copaci bătrâni, alei umbrite, case ascunse în grădini de sute de ani, promenadă pe malul fluviului… mă rog, cam tot ce ţi-ai putea dori de la viaţă.  Alfama e o minune, dar de stabilit m-aş stabili în Belém…

Se pare că de-aici au pornit în călătoriile lor cei mai mulţi dintre marii exploratorii portughezi – Henric Navigatorul, Bartolomeu Dias, Magellan şi Vasco da Gama – şi în memoria lor, la intrarea în estuarul fluviului Tejo se ridică Padrão dos Descobrimientos, Monumentul Descoperirilor (Vedeţi ce tare-mi place să pun şi cuvintele portugheze?  Mi se pare delicioase, cu sonoritatea lor un pic bolovănoasă…).  Pe un soclu uriaş din beton se înghesuie 33 de mari exploratori portughezi, fala şi mândria unui imperiu care, în secolele al XV-lea şi al XVI-lea, era mai bogat ca Dumnezeu.  Cu alura lui de provă de corabie, monumentul e impresionant şi face un pandant echilibrat pentru Torre de Belém.

Torre de Belem

Turnul, de pe prima terasă

Loggia veneţiană

Alb, strălucitor, splendid, profilat pe cerul albastru celebrul turn este un simbol al puterii şi bogăţiei, dar şi al îndrăznelii fără limite.  E frumoasă motivaţia faptului că a fost inclus în patrimoniul universal de către UNESCO: „Este o amintire a marilor descoperiri maritime care au pus temeliile lumii moderne.”  A fost prima mea întâlnire cu stilul gotic portughez, numit şi manuelin – aveam să-l revăd curând, într-o formă (dacă pot să-i spun aşa) flamboiantă, la mănăstirea ieronimilor.  Turnul are o graţie la care nu ar avea drept nici o clădire atât de mare şi de grea, şi mai ales una cu scop de apărare.  Cu toate astea, dantelăria din piatră, loggia veneţiană dinspre fluviu, turnuleţele în stil maur şi ferestrele arcuite îl fac să pară eteric, delicat şi preţios ca o bijuterie.

Mosteiro dos Jeronimos

Portalul sudic

Interiorul

Dacă turnul mi-a plăcut, mănăstirea m-a lăsat fără suflare.  Dincolo de semnificaţia istorică şi artistică de netăgăduit (vă povesteşte Wikipedia mai bine ca mine, dar ceva tot trebuie să spun: pe locul acesta a luat Vasco da Gama masa cu regele Manuel, şi aici şi-a petrecut ultima noapte înainte de plecarea pe mare, şi mănăstirea însăşi a fost construită în semn de recunoştinţă pentru întoarcerea lui glorioasă!), este de o frumuseţe nepământeană.  Primul cuvânt care mi-a venit în minte a fost „filigran”.  Toată construcţia e de o bogăţie a detaliului şi a simbolurilor că ţi-ar trebui o viaţă să le cuprinzi.  Interiorul bisericii ar trebui, după toate regulile logicii, să pară cavernos, pentru că este extrem de vast şi foarte înalt.  Cumva însă, scapă de pericolul ăsta şi reuşeşte să fie viu, cald şi incredibil de armonios.

Claustrul

Galeria

Galeria

Dar cel mai minunat loc din duminica aia cu locuri minunate a fost peristilul mănăstirii (sau claustrul, sau cloister – dacă e vreun arhitect printre cititori, să mă corecteze, vă rog).

Paranteză.  Am câteva locuri fantastice pentru care am făcut un adăpost special în suflet: Campo dei Miracoli din Pisa într-o zi senină, cu combinaţia de cer albastru-albastru, iarbă verde-verde şi ziduri albe-albe; prima întâlnire cu vitraliile de la Sainte-Chapelle, când ai impresia că ai păşit într-o cutie de bijuterii; clădirile de la Montserrat, profilate pe stâncile muntelui; şi, cel mai recent pe listă, interiorul mănăstirii ieronimilor.  Cred că toate sunt, în mare măsură, fapte ale luminii, şi probabil că nu mi-ar fi produs aceeaşi impresie într-o zi înnorată.  Asta înseamnă că sunt fabulos de norocoasă, pentru că s-a întâmplat lumina potrivită în ziua potrivită, aşa încât eu să mă aleg cu unele din cele mai dragi amintiri ale mele…

Peristilul este uriaş (55 x 55 metri, am aflat ulterior) şi are două etaje – o inovaţie pe vremea respectivă, se pare.  Întreaga arhitectură dă o senzaţie de imponderabilitate, e ca o spumă delicată gata să-şi ia zborul la prima adiere de vânt.  Un fel de palat de cleştar…

(va urma)

Tags: Bartolomeu Dias, Belém, Henric Navigatorul, Lisabona, Magellan, Mănăstirea Ieronimilor, Monumentul Descoperirilor, Mosteiro dos Jerónimos, Padrão dos Descobrimientos, patrimoniul UNESCO, stilul gotic, stilul manuelin, Tejo, Torre de Belém, Vasco da Gama