Asia 2008 – vol. II

Palate, temple şi tuk-tuk-uri

Bradul de Crăciun la MBK Mall

Viaţa Thailandei este cel puţin paradoxală şi ameţitor de dihotomică: pe de-o parte, şosele şi autostrăzi ca în Germania, pe de alta canale şerpuitoare şi pestilenţiale ce spintecă oraşul în două; o dorinţă şi o voinţă de a se moderniza aproape dureroase, alături de un devotament medieval faţă de monarhie şi (mai ales) de monarh; mall-uri spectaculoase, ameţitor de moderne şi agrementate cu tot ce poate fi mai „latest fashion” la numai câteva străzi distanţă de pătura întinsă pe trotuar unde un bătrân matusalemic (şi ştirb) vinde… proteze dentare la mâna a doua; tren suspendat de mare viteză care uneşte cele mai îndepărtate puncte ale oraşului şi… tuk-tuk-uri.

Trenul suspendat; tuk-tuk în dreapta jos

Dacă m-ar întreba cineva care este primul lucru care-mi vine în minte când mă gândesc la Asia (un fel de top-of-mind din advertising), cred că n-aş ezita să spun că este tuk-tuk-ul.  Pentru cei care nu ştiu, un tuk-tuk este o motocicletă/motoretă/moped de care se agaţă un fel de cutie pe două roţi, cu acoperiş şi două banchete poziţionate faţă-n faţă.  După posibilităţi şi fantezie, cutia poate fi decorată cu orice: clopoţei, valtrapuri, baldachine, franjuri, amulete şi flori.  Este un vehicol omniprezent pe străzile Asiei, nu pare să se supună regulilor obişnuite de circulaţie, se strecoară prin traficul dement ca o cobră atinsă de nebunie, iar preţul cursei este negociabil dincolo de orice imaginaţie.

Dacă vrei să guşti din plin spectacolul străzii şi dacă eşti bun prieten cu adrenalina, în loc să iei un taxi cu aparat de marcat şi aer condiţionat, tocmeşti un şofer de tuk-tuk.  De cele mai multe ori, se va oferi să-ţi stea la dispoziţie toată ziua, pentru o sumă cu totul şi cu totul incredibilă: 200-300 de baht, adică 6-9 dolari americani.  De banii ăştia te descâlceşte din labirintul de străduţe pe care se găsesc templele la care vrei să ajungi, te aşteaptă răbdător la ieşirea din templu sau restaurant, îţi răspunde la întrebări cu multă bunăvoinţă într-o enlgeză numai de el înţeleasă, îţi oferă senzaţii tari în traficul şi aşa aberant (în Thailanda, ca şi în Anglia, dreapta e pe stânga) şi te aduce înapoi la hotel când mai ai puţin şi cazi din picioare de oboseală.  E drept că există şi un dezavantaj (deşi femeile ar putea să nu-l resimtă chiar atât de acut): fiecare asemenea şofer face măcar o oprire la un magazin de bijuterii (de cele mai multe ori), sau de suveniruri.  Am întrebat mult în dreapta şi-n stânga până ne-am dumirit care e explicaţia: dacă duce clienţi, şoferul capătă de la patron bonuri de benzină sau motorină, care-i permit să îşi practice mai departe meseria.  Nu eşti obligat să cumperi, e de ajuns să stai măcar un sfert de oră şi să manifeşti un interes moderat.  Pe de altă parte, se poate întâmpla să nimereşti într-un loc interesant, unde să-ţi faci rapid cumpărăturile de suveniruri şi să scapi de grija lor cu minimum de cheltuială şi de bătaie de cap – cum ni s-a întâmplat nouă.

Bang Pa-in, pavilionul de pe lac

La primul „obiectiv” despre care vreau să vă povestesc n-am ajuns cu un tuk-tuk, ci cu un autocar.  Nesemnificativ lucru, pentru că în jurul palatului Bang Pa-In era plin de tuk-tuk-uri… nicăieri în Asia nu eşti la mai mult de un pocnet din degete distanţă de ele.  Palatul este la vreo 60 de kilometri de Bangkok şi reprezintă palatul de vară al regilor thailandezi.  Numele lui este legat, ca nenumărate alte lucruri din Thailanda, de domnia regelui Mongkut (ţineţi minte, Rama IV din Anna şi Regele), care l-a renovat pe la mijlocul anilor 1800, după ce fusese lăsat multă vreme în paragină.  Fiul lui, Chulalongkorn, l-a îmbogăţit şi l-a adus în forma sa de azi.  Pentru că actualul cuplu regal îl vizitează rar, palatul e la dispoziţia turiştilor.

Contrastul dintre stiluri

Să juri că eşti la St Petersburg...

Pavilionul chinezesc, Phra Thinang Wehat Chamrun

Cu toate că este situat într-un parc imens şi extrem de frumos şi bine îngrijit (am ajuns acolo în ajunul zilei de naştere a regelui, poate şi din cauza asta totul era atât de impecabil), complexul de clădiri e un talmeş-balmeş de stiluri. Thailandezii sunt extrem de mândri de locul ăsta, şi nu contenesc să scoată în evidenţă influenţa occidentală.  Pentru mine, „occidental” după definiţia lor, ar fi fost cu mult mai plăcut să văd stilul thailandez în acţiune – că doar dacă voiam să văd statui de marmură în stil antic grecesc mă duceam la Atena…  În fine, Bang Pa-in este probabil pentru thailandezi un simbol al deschiderii către lume şi al modernizării ţării, şi merită reţinut în acest spirit.  Pe dinăuntru n-am văzut decât Phra Thinang Wehat Chamrun, un pavilion în stil chinezesc, dăruit regelui de supuşii săi de origine chineză.  Splendid, comparabil ca graţie şi eleganţă a arhitecturii cu pavilioanele din Oraşul Interzis din Beijing.  Din păcate, fotografiatul interzis…

Ayutthaya

Ayutthaya

Ayutthaya

Vizita la Bang Pa-in se combină de obicei cu o vizită la Ayutthaya, vechea capitală a regatului, distrusă în 1767 de armata birmaneză.  Ceea ce s-a mai păstrat până astăzi Parcul Istoric Ayutthaya, zonă intrată în patrimoniul UNESCO de vreo 30 de ani.  Ca să vă faceţi o idee, se spune că pe la 1700 oraşul avea aproape un milion de locuitori – când Parisul avea 515 000, iar Londra cam 600 000.  Extrem de interesantă vizită, dacă eşti interesat de istorie şi de temple.  Cum istoria o puteţi citi din cărţi, iar ruine de temple o să vă arăt, infinit mai frumoase, de la Angkor Wat, nu intru în detalii…

Înapoi în Bangkok şi la prietenii noştri cu tuk-tuk.  Tur de-o zi, pe care nu recomand nimănui să-l repete dacă nu are antrenament serios: Grand Palace şi Buddha de Smarald, Wat Arun (Templul Zorilor), Wat Pho (Buddha lungit), Wat Rachapradit (Templul de Marmură).  Dărâmător… dar extrem de frumos.

Wat Phra Kaeo

Wat Phra Keow

Palatul propriu-zis

Grand Palace nu mai e de aproape un secol reşedinţa regală a Thailandei, dar continuă să fie un simbol puternic al regalităţii.  Timp de 150 de ani a adăpostit întreaga familie regală (femeile şi băieţii mici în curtea interioară, închisă şi azi publicului) şi o parte a guvernului (în curtea exterioară).  Palatul regal în sine este doar una din numeroasele clădiri din incintă – şi este încă un paradox.  Peste un palat cu o  arhitectură categoric europeană se sumeţeşte un acoperiş extrem de thailandez!  Efectul nu deranjează, e mai degrabă simpatic – dar îţi pune creierii pe bigudiuri, la fel ca şi Bang Pa-In.

Wat Phra Kaeo, cel mai sfânt templu al Thailandei, se găseşte în colţul curţii exterioare a complexului şi adăposteşte statuia lui Buddha de Smarald.  Pentru ochii unui ne-budist, statuia nu este deloc impresionantă: are vreo 45 de centimetri înălţime, este sculptată în jadeită şi nicidecum în smarald, şi pare pierdută în vârful postamentului pe care e cocoţată.  Pentru budişti însă, micuţa statuie este întruchiparea unei legende fabuloase, care începe în India în anul 43 înainte de Christos şi trece prin întreaga istorie a regiunii.  Ca să vă faceţi o idee despre importanţa mărunţelului, el este şi în ziua de azi disputat de Thailanda, Laos şi Cambogia, iar însuşi regele Bhumibol vine de două ori pe an să-i schimbe vestimentaţia şi podoabele!

Wat Pho, Buddha alungit

Wat Pho, picioarele lui Buddha

Wat Pho, tălpile lui Buddha

Dacă aveţi curiozităţi legate de masajul thailandez, locul unde vi le puteţi lămuri este Wat Pho.  E doar la o aruncătură de băţ de Buddha de Smarald şi se remarcă prin două lucruri: una din cele mai mari statui ale lui Buddha (46 de metri lungime şi 15 înălţime, acoperită cu foiţă de aur şi decorată cu intarsii de sidef) şi faptul că aici s-a născut masajul tradiţional thailandez.  Una peste alta, în întregul complex sunt peste 1000 de statui ale lui Buddha, unele din ele în poziţii yoga absolut neverosimile…  A, şi să nu uit: masajul thailandez categoric NU este ce vă trece vouă prin minte – este masaj pe bune, şi nu e câtuşi de puţin blând şi delicat!  Cam ca poziţiile alea de yoga…

Wat Rachapradit, Templul de Marmură

Wat Rachabophit

Wat Rachabophit

Din nou destul de aproape de Grand Palace şi unul lângă celălalt sunt alte două temple superbe: Wat Rachapradit şi Wat Rachabophit.  Aţi remarcat probabil că „wat” apare în fiecare nume de templu şi nu e greu de dedus că asta şi înseamnă: templu.  Cealaltă vocabulă recurentă este „racha”, care înseamnă „regal” (derivat probabil din cine ştie ce rădăcină indo-europeană din care a ieşit şi „raja” sau „rajah”; e doar o presupunere, nu am făcut nici un fel de săpături ca să aflu exact).  Prefixul „racha” dintr-un nume indică faptul că locul respectiv se află sub patronajul familiei regale.

Amândouă templele erau minunat de lipsite de turişti, aşa că am putut să ne plimbăm în voie.  Rachapradit se remarcă printr-un ubosot (sala de rugăciune, sala consacrării) superb decorat cu marmură albă şi gri (motiv pentru care i se şi spune Templul de marmură). Rachabophit este singular prin faptul că are o curte circulară şi prin (din nou) uimitoarea diferenţă dintre exteriorul foarte thailandez (pereţii acoperiţi cu plăcuţe de ceramică) şi interiorul aproape gotic.  În vârful pagodei templului se află o sferă în care se păstrează relicve ale lui Buddha.  Fermecător interludiu liniştit în mijlocul unei zile nebune, ambele temple…

Wat Arun, prang central

Wat Arun, terasă mediană

Wat Arun, treptele abrupte

Aproape faţă-n faţă cu Grand Palace, dincolo de fluviu, se ridică poate cel mai emblematic monument al oraşului, Wat Arun sau Templul Zorilor.  Ca tot restul oraşului, Templul Zorilor este şi el destul de nou – construit pe la 1800.  Remarcabil este turnul central al templului (prang), placat cu bucăţi de porţelan în modele incredibile.  Despre originea acestui porţelan am auzit mai multe variante, şi nu reuşesc să aflu care e adevărul.  Povestea mea preferată este că, la momentul când se construia templul, au rămas fără bani pentru decoraţia exterioară, şi s-a făcut apel la populaţia oraşului, care şi-a donat vesela pentru a contribui la construcţie.  Deşi cel mai probabil este că, de fapt, aşa cum spune Wikipedia, porţelanul fusese folosit ca balast pe vasele care veneau din China…  Deşi i se spune Templul Zorilor, pentru că lumina răsăritului dă o nuanţă perlată turnului „tapetat” cu cioburi de porţelan, la apus clădirea face o impresie cel puţin la fel de puternică.  Dacă ajungeţi acolo, faceţi efortul de a urca până la ultima terasă a turnului (urcuşul e incredibil de greu, treptele sunt înguste şi înalte), pentru că panorama merită tot efortul. A, iar statuile chinezeşti pe care le găsiţi de jur-împrejur sunt, fără excepţie, a Kodak moment each!

Somnul drepţilor...

Peste tot o să găsiţi călugări dispuşi să stea de vorbă.  Nu îi ocoliţi, unii dintre ei au lucruri interesante de spus… sau nu.

Chestiuni practice:

Grand Palace: deschis zilnic de la 8:30 la 15:30.  Intrarea: 200 Baht.  Atenţie la ţinută: indiferent de vreme, bărbaţii trebuie să poarte pantaloni lungi şi să aibă mâneci la bluze/cămăşi; femeile trebuie şi ele să fie decent îmbrăcate.

Wat Arun: deschis zilnic de la 8:00 la 17:30.  Am citit că de curând templul a început să perceapă o taxă de 50 Baht vizitatorilor străini – când am fost noi, era gratuit, deci nu bag mâna-n foc.

Wat Pho: deschis între 8:00 şi 17:00, cu pauză de la 12:00 la 13:00.  Intrarea: 20 Baht.  Masajul poate ajunge la 200 Baht pe oră.  Nu se fac programări; se stă pur şi simplu la coadă.  Se pot lua şi lecţii de masaj, dar nu am informaţii precise despre asta.

Wat Rachapradit: deschis între 9:00 şi 19:00.  Intrarea liberă, din câte-mi amintesc.

Wat Rachabophit: deschis între 9:00 şi 18:00.  Intrarea la fel de liberă.

Tags: Ayutthaya, Bang Pa-in, Bangkok, Buddha de Smarald, călugări budişti, Chulalongkorn, Grand Palace, masaj thailandez, Mongkut, Templul de Marmură, Templul Zorilor, Thailanda, tuk-tuk, Wat Arun, Wat Pho, Wat Phra Keow, Wat Rachabophit, Wat Rachapradit