Asia 2008 - volumul I

Mă uit pe fereastră, la cerul fără soare şi la frunzele triste, şi-mi fac socoteala cât a trecut de când n-am mai scris nimic.  Şi mai fac socoteala şi că acum exact un an ne aflam pe un tărâm muuuult mai cald şi mai primitor, începând una din cele mai frumoase aventuri ale noastre.  De până acum, pentru că, vorba lui Bond, „never say never”.

De prin primăvara-toamna lui 2008 am decis că renunţăm la tradiţionala noastră insulă grecească de toamnă pentru o călătorie mai lungă (şi mai costisitoare) către nişte ţări pe care amândoi ne doream să le vedem: Thailanda şi Cambodgia.  Fascinaţi (el) de bucătăria Asiei de sud-est, (eu) de templele de la Angkor, sfârşitul lui noiembrie trebuia să ne prindă într-un avion cu destinaţia Bangkok.

Numai că (nu ştiu dacă vă mai amintiţi) pe 26 noiembrie protestatari paşnici au ocupat aeroportul Suvarnabumi, închizându-l cu desăvârşire traficului.  Ceea ce la început a părut o glumă cu viaţă scurtă s-a prelungit o săptămână – săptămână în mijlocul căreia era programat zborul nostru la Bangkok.  Călătoria noastră începea duminica, era miezul zilei de vineri şi noi tot nu ştiam dacă plecăm sau nu…  Turkish Airlines ne duceau cu vorba, nu voiau nici să ne schimbe destinaţia (eram dispuşi să renunţăm la Bangkok pentru Singapore, cu toate pierderile financiare aferente), nici să ne dea banii înapoi, nici să ne spună ceva concret.  Familia, panicardă ca de obicei, ne suna din sfert în sfert de oră cu rapoarte, întrebări, sfaturi şi rugăminţi fierbinţi de a renunţa la voiaj.  În fine, sâmbătă seara s-a anunţat că se zboară în Thailanda, dar se aterizează pe un aeroport militar, la 150 de kilometri sud-vest de Bangkok, de unde se organizează transportul până în capitală.  Ţuşti la aeroport!

Zbor scurt şi lejer până la Istanbul, layover moderat la turci, zbor lung (10 ore) şi avion relativ gol (cam o treime din locuri ocupate) până la Bangkok.  Uitam să vă spun că în dimineaţa plecării mă izbise o răceală cum de mult nu mai avusesem – febră, robinet nazal deschis la maximum, dureri de cap, vată în creieri, toate cele.  Îmi doream sincer să mor ca să scap de chinuri.  Aşa că locurile libere din avion s-au dovedit mană cerească: m-am ghemuit pe două scaune, înfofolită în pături, şi am reuşit să dorm câte puţin.

Am aterizat – după ce ne-am învârtit vreun sfert de oră pe deasupra aeroportului, împreună cu alte câteva 747 – la U-Tapao.  Am căutat acum aeroportul, şi i se spune „internaţional”, dar vă dau cuvântul meu că anul trecut era listat drept militar.  De altfel, asta se vedea şi cu ochiul liber: locul nu era nicidecum echipat să primească valurile nesfârşite de turişti care-l invadaseră brusc.  Cu toate astea, thailandezii se repliaseră exemplar: se organizaseră puncte de control paşapoarte, servicii de încărcare-descărcare bagaje, puncte de prim ajutor şi chiar de distribuire gratuită a apei potabile.  Primul contact cu spiritul antreprenorial thailandez: birourile de transport către Bangkok apăruseră ca ciupercile după ploaie, oferind de la autobuze la… trotinete, cred.  Uluitoare mobilizare în 24 de ore!

Autostrăzi

În fine: urcat în autocar, drum de vreo 2 ore, ajuns în Bangkok… pe dreapta!  Şoferul nu vorbea boabă de engleză, ceilalţi pasageri erau ne-thailandezi, veselie mare.  Ne-a basculat lângă un centru comercial – norocul nostru, pentru că am gasit un ATM şi am scos nişte bahţi, să avem de taxi.  Oprit taxi, dat adresa, negociat preţul, pornit.  Din locul unde ne-a lăsat autocarul (nici în ziua de azi nu ştiu unde e) şi până la hotelul nostru din Chinatown am facut 45 de minute şi am plătit 3 taxe de autostradă.  Pentru că în Bangkok străzile arată aşa…

Vedere de la etajul 23

Am ajuns, într-un final, la hotel.  Rupţi de oboseală, de jet-lag, de răceală, de tot ce vreţi.  Pentru că scopul călătoriei era, într-o mare măsură, unul turistico-culinar (am voie să-i zic aşa?) şi voiam pieţe, street food, culoare etnică şi aşa mai departe, aleseserăm un hotel din Chinatown, Grand China Princess.  Ca să ne înţelegem de la început, pentru cei care nu au fost în Asia: noţiunile europene de „scump” şi „ieftin” nu au nimic de-a face cu realitatea asiatică.  GCP e un hotel de 5 stele, într-un loc extrem de convenabil din centrul oraşului, unde o cameră ne-a costat cam 75 de dolari americani.  Iar când am ajuns în cameră mi-au trecut toate oboselile, frustrările şi răcelile.  Eram la etajul 23 al clădirii, sus, mult deasupra oraşului, într-o cameră imensă aşezată pe colţ, cu o terasă fabuloasă pe două laturi ale camerei.  La orice hotel european de „stelaj” comparabil, aşa ceva s-ar fi numit „apartament” şi ar fi costat de vreo 6 ori cât aici.  Începea să-mi placă Asia asta!

Casă pe canal

Stradîn în Chinatown

Chinatown

A doua zi, pe lumină, am început să mă uit în jurul meu şi să încerc să-mi pun gândurile în ordine.  Primul lucru care te loveşte în plex este senzaţia de furnicar uman pe care ţi-o dau străzile Bangkok-ului.  Este un carusel uimitor de culori, mirosuri, sunete, care – după cum eşti înclinat din fire – te energizează, te agresează sau doar te năucesc.  A doua impresie care se impune destul de rapid este că între luxul cel mai copleşitor şi sărăcia cea mai abjectă, distanţa e de multe ori de numai un pas.  Pas pe care noi l-am făcut din hotelul nostru ultra-elegant pe strada murdară şi aglomerată.

Chinatown

Magazin de condimente

Chinatown

Chinatown este o nebunie.  Străzile, fie ele late sau înguste, aproape dispar ziua sub numărul uriaş de tarabe care se revarsă din magazine pe trotuar şi – de ce nu – pe carosabil.  Fiecare prăvălie întinde ziua un umbrar sub care îşi aşează marfa şi pe sub care se strecoară trecătorii.  Practic, mergi printre bunurile scoase la vânzare de negustor: parte îngrămădite lângă peretele magazinului, parte sprijinite de gărduleţul de la bordură, totul adăpostit sub umbrarul de pânză.  Tu, european obişnuit cu o oarecare ordine şi cu magazine care nu-şi pun poalele-n cap pe stradă, umbli cu fereală să nu rupi-spargi-dărâmi ceva.  Localnicii par a nu avea nici un fel de reţineri şi vâjâie prin spaţiile astea minuscule cu viteze uimitoare, gesticulând, vorbind şi mâncând.

Ce găseşti în magazine?  Nu-mi trece prin minte nimic pe care să nu-l găseşti…  Haine, bijuterii, veselă, medicamente, pielărie, condimente, carne, încălţăminte, electronice – într-un aparent haos ininteligibil.  Sunt convinsă că există o logică, ba chiar şi o ordine, dar mintea mea n-a reuşit s-o perceapă nici măcar o singură dată.  Ceea ce este, categoric, vina mea.

Chinatown, noaptea

Cina în Chinatown

Fast food în Chinatown

Uitam să pomenesc cea mai importantă componentă a babiloniei: tarabele cu mâncare.  Cine-şi imaginează că occidentul a descoperit conceptul de fast-food se înşeală amarnic.  Asia deţine monopolul în privinţa asta, şi se descurcă admirabil.  Peste tot, printre magazinele „obişnuite”, găseşti cărucioare, tarabe, tricicluri, mese pliante, trotinete şi alte forme imaginabile (plus unele inimaginabile) de suprafeţe plane pe care se prepară, se vinde, se serveşte sau se consumă mâncare.  Nu este însă un loc pentru cei sensibili: cărnuri de toate felurile sunt exhibate fără menajamente, unele din ele în forme foarte recognoscibile (capete şi picioare de porc, raţe şi gâşte spânzurând în cârlige cu gâturile frânte), altele înspăimântător de misterioase.  Igiena este, ca să folosesc un eufemisc, cel puţin precară.  Cu toate acestea noi (aventuroşi până la prostie, după cum o să vă povestesc în episoadele următoare) am mâncat de toate, peste tot, şi n-am avut nici măcar o indigestie.  Ştiu, ştiu, există un Dumnezeu al copiilor şi al nebunilor…

Chinatown

Chinatown

Chinatown

Odată cu lăsarea întunericului, configuraţia străzilor se schimbă dramatic.  E aproape ca şi când ai fi în alt oraş.  Nu o dată ne-am plimbat pe o stradă în timpul zilei, pentru ca seara să nu mai recunoaştem nimic, dar absolut nimic.  Am văzut cu toţii filme americane a căror acţiune se petrece prin vreun Chinatown din LA sau San Francisco: motociclete gonind printre standuri, şerpuind pe străduţe minuscule şi aglomerate, dărâmând eşafodaje de marfă şi târând după ele frânghii cu haine sau steguleţe colorate, traversând prin mijlocul unui magazin cu deschidere la două uliţe, smulgând proptelele cu care negustorii îşi ţin ridicate obloanele metalice.  Ei bine, ce aţi văzut în filme e nimica toată – aici este the real deal!

Chinatown

Chinatown

Seara, obloanele magazinelor se închid peste palma de loc unde se înghesuie marfa nevândută, ce va fi din nou întinsă pe trotuar dis-de-dimineaţă.  Văduvită de culorile negoţului, faţada îşi pierde identitatea.  În dreptul magazinelor închise se aşează tarabele pe roţi unde se găteşte.  Pe ele, într-o etalare neruşinată şi oh, cât de apetisantă, fructe de mare proaspete, peşte şi verdeţuri abia rupte din grădină, culcate pe pat de gheaţă.  Apar din neant măsuţe şi scaune pliante, butelii de aragaz şi wok-uri care au văzut şi zile mai bune.  În alte părţi, se proptesc cărucioare cu plite la care se prăjesc castane, se fac clătite şi numai Dumnezeu ştie ce alte mâncăruri.  Tarabele cu fructe parfumează aerul pe distanţa a doi paşi scurţi, între un curry de fructe de mare şi un pad thai. Bangkok devine un uriaş restaurant în aer liber.

Vânzătoare de fructe

Sfârşitul zilei de muncă

Şi peste tot sunt oameni care muncesc frenetic.  Femeia între două vârste care mi-a vândut un fruct-dragon şi pe care am rugat-o să-mi arate şi cum se mănâncă (a râs de s-a îndoit, dar mi-a făcut pe plac); cei trei bucătari care roboteau la micul lor fast-food cu cinci mese înşirate pe carosabil, unde am fost singurii occidentali şi unde am mâncat o supă thom yum genială şi un stir-fry de scoici cu busuioc şi usturoi pe care mi le amintesc şi azi; multitudinea de oameni săraci, munciţi, anonimi, care ar putea trăi o lună cu banii pe care tu, turistul, îi cheltuieşti pe o noapte de cazare. În Bangkok nu mi s-a întâmplat nici măcar o singură dată ca cineva, după ce a acceptat plata pentru marfa pe care mi-o vindea, să nu-şi împreuneze palmele şi, alături de omniprezentul „sawadee-ka”, să nu-mi zâmbească.

Tags: autostrăzi, Bangkok, Chinatown, fast food, Grand China Princess, pieţe, Thailanda, U-Tapao, viata strazii