Moscova, cu sufletul la gură

Vasili Blajenii

Întrerup şirul poveştilor belgiene (pe care şi aşa n-am prea avut timp să le scriu), ca să vă povestesc cea mai recentă aventură: Moscova. Vineri, pe 14, am primit vestea că trebuie să fug la Moscova pentru o întâlnire fulger miercuri, pe 19. Fără să stau pe gânduri, am rezervat bilete de avion pentru lunea următoare, am rugat-o pe colega mea de la Moscova să-mi rezerve o cameră la hotelul de lângă birou (frumos şi central, pe Smolenski) şi să-mi trimită o maşină la aeroport, şi dădeam să mă apuc de bagaje, când Natalia mi-a pus, timid, o întrebare: am viză?

Mi-a căzut cerul în cap. Sunt atât de obişnuită să mă preumblu prin toată Europa fără viză, ba chiar şi fără paşaport, că mi-am pierdut reflexul vizei. Ba chiar am pierdut şi amintirea interminabilelor cozi de pe la ambasadele străine şi a umilinţelor fără de număr îndurate în speranţa unei vacanţe pe plaiuri mai însorite. Bref, m-am înarmat cu scrisori de invitaţie, certificate de înregistrare şi tot arsenalul care, în mod normal, îţi asigură o viză de afaceri, şi luni dimineaţă m-am prezentat la ambasada Federaţiei Ruse. Surpriză. Ca să capăt o viză de afaceri dura 5 zile lucrătoare. Ca să capăt una turistică, zece minute. Cu o condiţie: să prezint un voucher de la hotel, şi un „accept de primire a turistului străin”. Am încercat să raţionez cum că, odată ce hotelul mi-a acceptat banii, e de la sine înţeles că mă şi primeşte…

În fine, am obţinut cele două documente şi, marţi dimineaţa, în regim de urgenţă şi contra 99 de dolari, aveam viza în paşaport. Pe la ora 2 după-amiaza m-am aruncat într-un avion spre Varşovia (există nişte zboruri directe, Tarom şi Aeroflot, dar nu se potriveau cu orele pe care le voiam eu) şi la 8 seara eram la Moscova.

Ziua de miercuri am petrecut-o la birou, privind cu jind soarele frumos de afară şi sperând ca joi să fie la fel. N-am eu norocul ăsta… Joi dimineaţă, ziua în care îmi rezervasem exact 8 ore pentru plimbare şi cumpărături, a debutat cu cer negru şi nori furioşi, care ameninţau în orice clipă să reverse ligheane de apă rece ca gheaţa asupra bietei bucureştence prost inspirate care venise cu tricouri cu mâneci scurte. Aşa, mai mult din obişnuinţă, aruncasem în valiză, în ultima clipă, un sacou negru, bun la toate, care a sfârşit prin a-mi fi cel mai bun prieten. Temperatura la Moscova? 11 grade.

Paranteză. Povesteam unui amic cum am clănţănit eu din dinţi la Moscova, şi mi-a spus că nu se miră, pentru că Moscova are două anotimpuri: iarnă albă şi iarnă verde. Înainte de a închide paranteza, trebuie să vă spun că mai fusesem o dată la Moscova, în februarie 1991, venind de la Beijing. După ce făcusem 6 zile cu trenul prin Siberia cea albă, la Moscova troienele erau de un stat de om, şi CFR-ul în grevă. Am tropăit atunci prin zăpadă cât să-mi ajungă pentru tot restul vieţii… şi am jurat să nu mai calc pe-acolo iarna. Închid paranteza.

Evident, primul drum pe care-l face turistul la Moscova e în Piaţa Roşie. Cu metroul, deşi eram aproape. Am ales metroul pentru că aveam luxul unei tovarăşe de plimbare rusofone şi pentru că metroul din Moscova e aproape un obiectiv turistic în sine. Nu, nu am făcut poze, ar fi fost prea ciudat…

Piaţa Roşie

Intrarea în Piaţa Roşie

Muzeul Naţional

Colega mea Vika îmi spunea că prima oară când a văzut pe viu Piaţa Roşie a fost dezamăgită. Născută şi crescută în URSS, era obişnuită cu marile parade militare din faţa Kremlinului şi se aştepta ca piaţa să fie uriaşă. La faţa locului nu i se păruse deloc aşa. Pentru mine nu era o surpriză; după ce ai văzut Piaţa Tien An Men, nici un spaţiu urban nu ţi se mai pare cu adevărat mare.

În rest, lumea de pe lume, sfidând frigul şi vântul tăios. Grupuri de turişti, toate limbile pământului, ghizi agresivi care-şi strigau oferta la portavoce, clopote de biserici şi fragmente de cântări ale slujbei ortodoxe. Pentru prima oară după multă vreme, n-am mai văzut lumea uitându-se la mine ciudat pentru că-mi fac semnul crucii pe dos.

Catedrala Vasili Blajenii

Intrarea în catedrală

Din nou Vasili Blajenii

Cum Kremlinul era închis (da, toate, dar ab-so-lut toate muzeele de pe lume închid lunea – Kremlinul închide joia), a trebuit să ne mulţumim cu catedrala Vasili Blajenii. Nu că m-aş plânge, pentru că oricum voiam s-o vizitez. Mi-o aminteam de la vizita precedentă, şi eram curioasă dacă o să-mi facă aceeaşi impresie.

Ei bine, da. Pe lângă faptul că are una din cele mai recognoscibile siluete din lume, Catedrala Pokrovskaia (pe numele ei adevărat) pare o căsuţă din turtă dulce. Te aştepţi mai degrabă să o găseşti pe coperta unei cărţi de poveşti decât în austera (şi uşor sinistra) Piaţă Roşie. Folclorul urban susţine că, de fapt, a fost la un pas să nu mai existe, dar nici chiar Stalin nu a îndrăznit să o demoleze. Îi datorăm lui Ivan cel Groaznic existenţa acestei clădiri din 1001 de nopţi; a ordonat construirea ei în 1555, după ce a înfrânt în luptă Hoarda de Aur şi a adus sub stăpânirea Moscovei Hanatul Kazanului.

Catedrala, care în fapt este un grup de 9 biserici separate, este o privelişte neverosimilă. Te-ai aştepta să dai peste ea într-un oraş oriental, eventual pe vremea lui Harun al-Raşid. E extravagantă, exuberantă, o nebunie de forme şi culori. Pe dinăuntru, totul se schimbă. Spre deosebire de surorile sale occidentale (şi catolice) pravoslavnica biserică moscovită e mică, întortocheată, întunecoasă şi nu foarte spectaculoasă. Lipsesc aici uriaşele spaţii deschise care conduc spre altar, în schimb abundă cotloanele şi coridoarele şerpuitoare care fac legătura între capele.

Kremlin - turnul Spasskaia

Galeriile Tretyakov

Copacul cu lacăte

Am traversat râul Moscova pe podul de lângă catedrală şi vântul ne-a dus aproape pe sus până la Tretyakov. Nu sunt o mare cunoscătoare a picturii ruse (iar la Tretyakov nu găseşti decât ruşi), dar am reuşit să recunosc ceva Aivazovski, Shishkin şi încă una sau două lucrări pe care le mai văzusem prin albumele de artă. Impresionante ca volum, ca muzeu de artă galeriile nu sunt nici pe departe la nivelul celor din occident: prost semnalizate, fără explicaţii, de multe ori numele lucrărilor şi autorilor nu sunt nici măcar transliterate în alfabet latin. Dar la un moment dat am ajuns într-o sală de la parter, şi nimic din toate astea n-a mai contat, pentru că am dat de Andrei Rubliov şi de şcoala lui. Fie şi numai pentru asta, Tretyakov merită o vizită.

Traversând din nou Moscova, de data asta pe podul Bolshoi Kameniy, am dat de o privelişte ciudată: trei copăcei din metal cu ramurile pline de… lacăte. N-am reuşit să aflăm ce reprezintă şi de ce se află acolo, dar bazându-mă pe faptul că unele din lacăte aveau formă de inimă şi erau inscripţionate cu un nume de fată şi unul de băiat, bănuiesc că sunt un fel de declaraţii de dragoste, sau nişte jurăminte de fidelitate. Dacă cineva ştie mai mult, mi-ar plăcea să aflu…

Catedrala Isus Mântuitorul

Basoreliefurile de bronz

Uşile catedralei

Ultimul loc în care mai puteam spera să ajung (dacă voiam să prind şi avionul de întoarcere acasă) era catedrala lui Isus Mântuitorul. E aşezată pe malul apei, într-o poziţie oarecum elevată faţă de nivelul străzii, şi asta contribuie la impresia de uriaş, de palat imens pe care o lasă biserica. Apropiindu-te de ea, te simţi mic, neimportant, un fir de nisip în faţa unui gigant. De aproape e şi mai impresionantă: are 103 metri înălţime şi 6800 de metri pătraţi suprafaţă.

Numai că ceea ce vedem astăzi nu e nicidecum catedrala construită din ordinul ţarului Alexandru I, pentru a comemora victoria asupra lui Napoleon. Aceea a fost construită între 1839 şi 1860 şi sfinţită în ziua încoronării lui Alexandru al III-lea, în 1883, dar n-a avut viaţă lungă, pentru că Stalin şi Kaganovici au demolat-o în 1931. Au dispărut atunci sub dărâmături 20 de ani de eforturi ale celor mai buni pictori ruşi ai vremii, tone de marmură de Carrara şi alte roci şi un simbol al măreţiei ruse.

Catedrala Mântuitorului - Interiorul

Ceea ce vedem azi e o reconstrucţie făcută între 1992 şi 2000, cu bani de la cetăţeni particulari. Deşi planul iniţial era extrem de fidel originalului, odată cu schimbarea arhitectului au apărut şi unele modificări, nu tocmai bine primite. Printre ele se numără înlocuirea basoreliefurilor de marmură de pe faţadă cu unele din bronz, foarte spectaculoase dar deloc în spiritul arhitecturii bisericeşti ruse. Din păcate, în interior fotografiatul era inerzis, aşa că vă pot oferi numai o poză de pe Wikipedia.

Cam atât am avut de povestit din călătoria mea fulger la Moscova. A, am uitat. Dacă vreţi să mâncaţi bine (dar nu ieftin, atenţie!), încercaţi la Cafe Pushkin, pe bulevradul Tverskoy 26. O casă splendidă, un meniu superb, serviciu atent. Un aer de old world minunat.

Una peste alta, o experienţă interesantă călătoria asta. Un oraş al contrastelor, al exagerărilor, o societate care mi-a amintit ce drum lung am parcurs, ca ţară, din 1989 încoace. La Moscova se trăieşte într-un fel de capitalism-socialist de peşteră, în care o mână de oameni au devenit miliardari şi trăiesc pe principiul „după noi, potopul”, în vreme ce o cincime din populaţie trăieşte sub limita sărăciei. La Moscova se construieşte frenetic şi aiurea, ca la Bucureşti. La Moscova atmosfera e suspect de asemănătoare cu cea de la Bucureşti – acum 20 de ani.

În afară de asta, Moscova (care nici acum, după mai bine de două decenii, nu crede în lacrimi) se reinventează. Mă mai întorc peste 18 ani. Şi vă mai povestesc.

Poate.

Tags: bulevadrul Smolenski, Cafe Pushkin, Catedrala Pokrovskaia, Ivan cel Groaznic, Kremlin, Moscova, ortodoxie, Piaţa Roşie, Rusia, Ţar, Tretyakov, turnul Spasskaya, Vasili Brajenii, vize