Am la dispoziţie un interval între două călătorii, şi profit de el ca să mă întorc puţin la povestea despre Barcelona. În definitiv, m-am dus acolo în primul rând pentru Gaudi şi pentru modernistas – şi tocmai despre ei n-am spus încă mare lucru.
Sagrada Familia, catedrala pe care-mi doream de o viaţă să o văd, mi-a produs o impresie atât de… confuză, că nici acum, la aproape 2 luni de la întoarcere, nu sunt sigură că o pot exprima corect. Mă aşteptam ca, odată ajunsă în faţa construcţiei, să înţeleg brusc măreţul plan al lui Gaudi şi să cad în genunchi, răpusă de perfecţiunea bisericii. Ei, mă rog, poate nu chiar aşa, dar înţelegeţi ideea. Am ieşit din metrou în piaţa din faţa catedralei, am zărit-o şi mă pregăteam să spun „Oooohh…”, aproape fără răsuflare. Am închis brusc gura şi am făcut un pas înapoi. Asta nu era catedrala de care mă îndrăgostisem eu în copilărie!
Sagrada Familia
Sagrada Familia, aripa sudică
Poate pentru că lipsea încadrarea meseriaşă din fotografii, poate pentru că erau cu mult mai multe macarale decât mă aşteptam, poate pentru că e făcută pentru a fi privită pe bucăţi şi nu în ansamblu – nu ştiu, dar ceva nu rima. De la oarecare distanţă, lasă impresia unei incoerenţe la care nu mă aşteptam. Privită dinspre răsărit, se vede faţada Naşterii (singura pe care Gaudi a terminat-o înainte de moarte), cea mai fotografiată şi mai cunoscută porţiune a Sagradei. Problema este că partea de sud a construcţiei nu mai seamănă deloc – arată de parcă cineva a alipit corpul greşit de clădire. Până şi culoarea zidurilor e diferită, ceea ce întăreşte impresia de străin.
Sagrada Familia, faţada Naşterii
Sagrada Familia, faţada Patimilor
Înconjurând catedrala, senzaţia s-a accentuat. La vest, faţada numită „a Patimilor” este atât de diferită de cea a Naşterii, că ar putea la fel de bine să fie două clădiri separate. În vreme ce faţada răsăriteană este naturalistă, o îngrămădire exuberantă de oameni, animale şi plante, de o bogăţie simbolistică ce sfidează ochiul şi mintea, faţada apuseană este şocant de sobră, dominată de personaje geometrice, oarecum sinistre, cu feţe chinuite. Ca un fel de ironic omagiu pentru Gaudi, printre statui se regăsesc formele de coif cu care se termină coşurile de fum de pe acoperişul casei Mila. Este drept, latura de vest nu are nimic de la Gaudi, ba mai mult, decoraţia a iscat la vremea ei uriaşe controverse. Eu una mă îndoiesc că este ceea ce ar fi dorit celebrul arhitect… dar ce contează părerea mea?
Sagrada Familia, coloanele interioare
Sagrada Familia, tavanul
Sagrada Familia, interiorul
Se vizitează şi interiorul, care este un talmeş-balmeş de elevatoare, betoniere, ciocane pneumatice şi tot felul de alte scule şi echipamente cu aspect criptic. Dacă ai răbdare şi imaginaţie, ridicând privirea poţi înţelege ceva din viziunea arhitectului. Coloanele din interior sunt total atipice; spre vârf se ramifică pentru a prelua sarcina tavanului, iar suprafeţele lor schimbătoare le fac să pară vii şi fluide. Ramificaţiile coloanelor şi felul în care se termină în partea de sus, printr-o corolă de frunze, transformă interiorul catedralei într-o uriaşă pădure. Lumina care se prelinge prin cele cîteva vitralii neacoperite de schele colorează coloanele. Cândva, când se vor încheia lucrările (dacă se vor încheia vreodată!), spaţiul de aici va avea o magie greu de egalat. Păcat că nu se va întâmpla în timpul vieţii mele…
Sagrada Familia, interiorul turnului
Bineînţeles că nu am rezistat şi am urcat şi într-unul din turnuri. Boiereşte, cu liftul. De coborât, am coborât „manual”. În afară de o panoramă superbă a oraşului văzut de sus, urcarea mi-a mai oferit şi ocazia de a experimenta mai de aproape unele din „mărunţişurile” care-l fac pe Gaudi un arhitect atât de mare. Fantele practicate în pereţii turnurilor, de exemplu, sunt calculate în aşa fel încât să împiedice ploaia să bată în interior, dar în acelaşi timp să ofere şi cea mai bună acustică pentru clopotele pe care le adăpostesc. Cât despre scările din turn, fotografia lor este prea celebră ca să mai aibă nevoie de vreun comentariu.
Sagrada Familia
Am părăsit Sagrada oarecum tristă. Nu mă întâlnisem cu capodopera pe care venisem să o caut. Mă întâlnisem cu altceva, care nu ştiu dacă e mai mult sau mai puţin decât voiam. Impulsiv, dedat improvizaţiei şi stăpânit de pasiune şi fervoare religioasă, maestrul nu avea timp şi răbdare să-şi aştearnă planurile pe hârtie, aşa că tot ce s-a construit după moartea lui se bazează pe amintirile şi interpretările discipolilor săi. Iar undeva, de-a lungul anilor, Gaudi şi viziunea lui au rămas în urmă, victime ale unei traduceri imperfecte.
Ultima catedrală de pe lista mea nu m-a făcut fericită. Dar eram sigură că trebuie să existe în Barcelona locuri în care să-mi dreg gustul şi să mă împac cu Gaudi.
Tags: Barcelona, catedrală, Gaudi, Modernistas, Sagrada Familia
Cred ca te inteleg, nici eu nu am inteles ce se intampla la Sagrada Familia, si nici cu alte cladiri ridicate de modernistas. Cum nu pot sa-i suspectez pe ei de lipsa de talent, singura explicatie care imi vine in minte este ca nu am eu “glanda” pentru asa ceva si/sau imi lipseste educatia necesara ca sa pot intelege ce se petrece acolo.
Oricum, este extrem de interesant si este minunat ca un monument arhitectonic starneste controverse de acest fel. Mi-as dori sa avem si noi, in Bucuresti, cateva astfel de motive de discutie.
O, dar avem asemenea monumente! Te-ai uitat de curand la Palatul Parlamentului? Sau la cladirea aia de sticla care s-a inaltat alaturi de fostul CC? Sau, si mai bine, la cartoful tras in teapa, din fata aceluiasi fost CC? Problema cu ele e ca toate starnesc numai si numai comentarii negative…
Vin si eu, chiar daca mai tarziu, cu o parere. Pentru mine Sagrada Familia a fost o surpriza placuta, si in mod paradoxal, acest lucru se datoreaza interiorului
Am vazut multe imagini cu exteriorul, si poate din acest motiv impactul turnurilor dantelate nu a fost atat de puternic cum ma asteptam. Insa cand am intrat in interior, parca am pasit intr-o alta lume. Nu stiam nimic de interior, sau mai corect, nu stiam nimic de bine, toti cei care mi-au povestit mi-au spus ca e un santier. Si era, si cand am intrat eu, insa fiind sfarsit de saptamana nu lucra nimeni, doar cateva masinarii ramasera incremenite in mijloc, asa ca zgomotele de cladire in constructie si forfota muncitorilor lasasera locul linistii de catedrala. Uitandu-ma spre varful coloanelor m-am simtit ca intr-o padure de piatra, careia lumina ce intra jucausa prin ferestrele mari ii insufla viata. Sunt de acord ca fatada patimilor pare o oglinda distorsionata a fatadei nasterii, si cladirea din exterior da impresia pe alocuri de imagine facuta din piese de puzzle diferite. Dar eu m-am dus sa o vad ca pe o cladire ciudata, si exteriorul mi-a confirmat aceasta impresie, insa interiorul mi-a amintit ca e o catedrala, unica in felul ei.
Dana, poate că anii cât am visat catedrala asta m-au făcut să am aşteptări prea mari de la ea. Sau poate că din cauza copacilor n-am mai văzut pădurea. Dar îmi pare bine că tu te-ai bucurat de Sagrada Familia. Fiecare dintre noi reacţionează altfel la stimuli similari sau chiar identici, şi cred că lumea ar fi un loc tare plicticos dacă nu ar fi aşa. Însă ai mare dreptate într-o privinţă, şi îţi mulţumesc că mi-ai amintit un adevăr simplu, pe care în goana mea după arhitectură de calitate îl uitasem: Sagrada Familia este, într-adevăr, o catedrală. Şi este rău că am uitat asta, pentru că e un afront la adresa lui Gaudi care, din câte ştiu despre el, nu a construit-o în primul rând ca să fie admirată, ci ad majorem Dei gloriam - din mare dragoste pentru Dumnezeu şi spre slava lui.
Trebuie sa intelegi ca acest templu a fost construit din donatiile locuitorilor orasului, pe masura ce acestea au existat si in ritmul dat de fluxul cu care veneau banii. Ai vazut probabil ca e din beton turnat sub presiune, in matrite, ai vazut ca nu exista prea multe module la fel, ceea ce incetineste ritmul lucrarilor. A existat un prim arhitect, Gaudi a fost al doilea, din 1883 pina in 1926 cind a murit, planurile au luat foc in razboiul civil, a fost un al treilea arhitect, Quintana, care a redesenat mult din memorie, el fiind unul din tinerii arhitectii asociati ai lui Gaudi. Desi fatada veche e in stil art nouveau, cu motive ce amintesc stincile de pe tarmul marii - daca mergi la Cadaques le vei recunoaste - si de geometria scursa a castelelor de nisip, fatada noua e tratata mai cubist, cu grupuri statuare sculptate de Subirachs in principal dar si Etsuro Sotoo, pe baza planurilor initiale ale lui Gaudi. Fiind foarte mare, s-a mers probabil pe principiul ca fatadele nu pot fi vazute impreuna niciodata si ca stilurile diferite nu vor deranja. Eu consider ca asa cum e Sagrada, intinsa pe atit de mult timp si cu mai multi creatori, e o opera colectiva, cu viziuni sculpturale diferite in cadrul unei conceptii de forma unice. Te-a deranjat probabil si culoarea diferita a fatadelor, dar era inevitabil ca lucrarile mai vechi sa fie mai patinate, oricum, peste o suta de ani vor deveni la fel. Sagrada e un mare cintec colectiv inchinat lui Dumnezeu. Cam asa vad eu, cel putin.
@Horia Popa: Ai dreptate, şi am şi recunoscut ceva mai devreme că am pierdut din vedere scopul principal al acestei construcţii, şi anume slăvirea divinităţii. Dacă însă reuşim să separăm cele două aspecte (iar eu am încercat s-o fac, aşa cum mai încerc din când în când, atunci când o biserică sau catedrală are merite deosebit de mari sau - dimpotrivă - de mici în materie de arhitectură), îngăduie-mi să fiu puţin dezamăgită în aşteptările mele artistice. Lucru care, crede-mă, nu se bate deloc cu ceea ce ai spus tu aici. Îţi mulţumesc pentru comentariul frumos şi documentat, şi te mai aştept pe la mine. Eşti la fel de binevenit şi dacă eşti de acord cu mine, şi dacă mă contrazici!